Textul acestei cărţi surprinde într-o imagine vie atât pe omul credincios în care conlucrează virtuţile teologice, cât şi pe omul necredincios, în care se zbate diabolicul cu toate neajunsurile lui.

Comportamentul şi frământările personajelor din ambele tabere fac pe cititorii acestei cărţi să se regăsească în ele şi astfel să mediteze mult mai mult la existenţa lor pe această mare scenă terestră.

Personajul principal al cărţii, care se numeşte Maria, lasă să se înţeleagă că şi-a ales „partea cea  bună, care nu se va lua de la ea”, însă, Enrieta, iubitoarea deşertăciunilor acestei lumi trecătoare pierde prin ură, minciună şi furt locul de cinste, devenind instrument al celui rău. Conştiinţa, crainic al voinţei divine, face ca în finalul cărţii să-şi arate răsplata pentru fiecare personaj în parte.

Mâniosul este un mic locuitor al Cetăţii lui EU, care porneşte în căutarea Cetăţii lui TU, având ca unică merindă sfatul împărătesei Cetăţii lui EU, să pună mereu în faţă Sinele său.

Dar în ce fel va putea ajunge în cele din urmă din Cetatea lui EU în Cetatea lui TU?

Ce oameni va întâlni în această lume atât de diferită de a lui?

Ce sens va avea această călătorie a lui pentru toţi locuitori Cetăţii lui EU dar şi pentru fiecare dintre noi?

Să călătorim împreună cu el!

E vorba de un drum pe care pot umbla cei mici şi cei mari.

Ca hartă şi indicatoare pentru această călătorie a noastră vom avea unele cuvinte ale cuviosului Paisie.

Asa cum fiecare dintre noi isi urmeaza drumul sau si se confrunta cu propriile dureri si amaraciuni, exemplele martirilor ne amintesc mai intai de toate ca micile noastre lupte nu sunt nimic in comparatie cu marile lor razboaie.  Cu ajutorul martirilor invatam cum sa facem fata si cum sa iesim biruitori in fata "calailor" nostri, fie ca acestia sunt boli sau neajunsuri, saracie, abuzuri sau ispite de tot felul.  Prin exemplul lor, ni se arata ca singura Bucurie, singura Nadejde, singurul Curaj, singura Putere, singura Pace, singurul Adevar, singura Iubire este Hristos Domnul si Mantuitorul Nostru.  El nu ne paraseste niciodata, asa cum nu Si-a parasit niciodata mucenicii.  Desi luptele mucenicilor le-a adus moartea pamanteasca, noi, ca si copii ai lui Dumnezeu, recunoastem biruinta lor.  Ei au dobandit viata vesnica prin aceea ca au ramas puternici in credinta, si prin suferinta lor au intors multe suflete catre Hristos, adaugand Bisericii Sale mladite noi care continua sa dea roade de-a lungul veacurilor.

(lipsa text)

O carte pentru cititorii tineri si pentru cititorii mai putin tineri.  O carte din care cititorii mai tineri sa afle cateva franturi dintr-o perioada neagra din istoria acestui neam.  O carte din care cititorii mai putin tineri sa-si aduca aminte de cei care au avut puterea de a pune credinta mai presus decat propria viata.  Celor care s-au jertfit in numele credintei, un gand pios de aducere aminte.

Cea  dintâi  carte a mea , Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, mi-a oferit adeseori ocazia să mă regăsesc alături de copii. Astfel am putut constata că ei au îndrăgit aşa de mult pe eroii cărţii, încât mi-au cerut şi continuarea ei. Acest gând m-a însoţit ani în şir, dar între timp  experienţe noi m-au condus la scrierea altor povestiri.

Cartea părintelui Paisie Patimi şi virtuţi, împreună cu o altă carte de Dumnezeu inspirată Scara Sfântului Ioan Sinaitul mi-au stârnit în cele din urmă dorinţa de a continua povestea Cetăţii lui Tu. Scara a fost scrisă pentru a ajuta pe monahi să câştige Raiul. Mi-am adus aminte de asemenea că părintele Paisie zicea: „Poruncile sunt aceleaşi şi pentru mireni şi pentru monahi, căci unul este şi Raiul!”. Astfel am decis să îmbin înţelepciunea şi sfaturile cuprinse în cele două cărţi, alcătuind o scară a virtuţilor pe care să urce copiii  din epoca noastră modernă.

Ţinta vieţii noastre duhovniceşti de altfel nu este numai să găsim Cetatea lui Tu, ci să ne luptăm cu toată dăruirea ca să ne biruim patimile şi toate slăbiciunile noastre, valorificându-ne darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pe toţi. Numai astfel vom putea ajunge în Cetatea Cerească.

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre marii Părinţi ai Bisericii care ne-a arătat „înălţimea smereniei”. El însuşi fiind smerit, în adevăratul sens al cuvântului, a practicat virtutea aceasta chiar şi în exil. Prin urmare, ne poate îndruma şi pe noi, în chip minunat, prin textele lui despre smerenie, deoarece „Stăpânului Îi plac astfel de suflete smerite”.

De cealaltă parte este mândria care „pe toate le pierde”. Puterea ei este atât de pierzătoare, încât şi pe puterile netrupeşti „le-a aruncat din ceruri”.

Slava deşartă, ca şi mândria, schimbă ordinea lucrurilor. Astfel, din pricina ei, deşi avem Judecător, punem părerile omeneşti deasupra părerii Judecătorului. Slava omenească este goală, deşartă, aşa cum mărturiseau şi vechii filozofi.

Îngâmfarea este o altă patimă sufletească, asemănătoare celor de dinainte, şi de aceea este nevoie de atenţie sporită, ca cineva s-o poată evita.

Este oare îngăduită lauda? În ce situaţii şi de ce? Există situaţii în care lauda se impune, dar iarăşi este foarte primejdioasă. Se impune când omul este îmbunătăţit duhovniceşte, şi trebuie ca celălalt să se folosească. Însă mai bine să le cercetăm pe toate acestea în continuare.

Exista multe profetii ale sfintilor Bisericii lui Hristos legate de sfarsitul lumii. Sfantul Lavrentie de la Cernigov ne-a prevenit ca "va veni vremea cand bisericile inchise vor fi restaurate, impodobite nu numai in exterior, ci si in interior. Atat cupolele bisericilor, cat si ale clopotnitelor vor fi poleite cu aur. Iar cand lucrarile vor lua sfarsit, va sosi vremea instaurarii lui antichrist. Rugati-va ca Domnul sa ne mai prelungeasca aceste vremuri pentru intarirea in credinta, fiindca ne asteapta timpuri groaznice. Vedeti cu cata viclenie se pregateste totul? Toate bisericile, ca niciodata, vor fi intr-o splendoare deosebita, dar in ele nu vei mai putea sa intri. Incoronarea lui antihrist ca imparat se va face in maiestuosul templu din Ierusalim, cu participarea clerului si a Patriarhului."

Vrem sau nu sa contestam astfel de profetii, un lucru este clar: ca perioada la care facea referire Sfantul Lavrentie a inceput. Bisericile inchise de comunisti au fost redeschise, cupolele multor biserici si catedrale din Rusia au fost poleite cu aur ... Crestinii nu se tem de venirea lui Antihris, crestinii nu il asteapta pe Antihrist. Ei Il asteapta pe Hristos, asteapta invierea mortilor, asa cum marturisesc si in Crez. Cine se mai roaga insa astazi cu zdrobire de inima? Unde sunt dreptii care pot intarzia pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatele unei lumi apostate? Greu de spus... Cine are ochi de vazut, sa vada, cine are urechi de auzit, sa auda, cine are minte, sa inteleaga!

Sa dea Dumnezeu ca ateul, citind aceasta carte, sa creada in Dumnezeu, cel nebotezat sa se boteze, cel necununat sa se cunune, cel rau sa devina bun. Manuscrisul acestei carti era deja pregatit pentru tipar. In ajunul predarii lui la tipografie mi-a aparut in vis Cuviosul Serafim de Sarov. Eram la Diveevo, stateam in biserica Sfintei Treimi a manastirii, iar batiuska Serafim statea, nu departe de racla sa, cu fata spre mine. in mana dreapta tinea manuscrisul cartii mele."Trebuie inca o treime" a spus Cuviosul, adresandu-mi-se. Aceasta blagoslovenie a Sfantului am implinit-o. Se poate spune ca staretul Serafim a binecuvantat aceasta carte. In carte, dupa anumite istorisiri, nu exista semnatura. Sunt intamplari povestite de mine.

Ieromonahul Trifon

Păcatul ucide. Lipsa şi pierderea lui Dumnezeu ucid şi ele. Hristos a fost Însuşi Dumnezeu Cel viu şi nu putea să moară prin moartea devenită „firească” pentru noi. Însă Domnul Iisus ne-a iubit atât de mult, încât S-a făcut una cu noi. Toată tragedia şi durerea existenţei omeneşti s-a aşezat pe umerii Săi, implicit starea pierderii chinuitoare a lui Dumnezeu în care cu toţii ne vestejim şi murim duhovniceşte.
Oare nu a rostit Domnul pe Cruce ultimul Său cuvânt: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46)? Aşadar, a gustat şidin experienţa părăsirii de Dumnezeu şi a murit ca şi noi, „pierzându-L” pe Dumnezeu.
Or, Iisus a coborât în Iad cu slava dumnezeirii Sale. Iadul şi-a deschis larg gura pentru ca, în sfârşit, să-L înghită, să-L biruie şi să-L prindă pe Cel Care i-a distrus împărăţia pe pământ. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iadul a gustat un trup şi a fost lovit de dumnezeire. În beznă a strălucit prezenţa dumnezeirii şi moartea a fost biruită, iar darul vieţii ne-a răsărit tocmai din mormânt...

Această carte conÈ›ine convorbirile duhovniceÈ™ti ale Vlădicăi Antonie de Suroj, nepublicate încă. Discursurile se adresează unui public laic È™i se referăîn principal la anii 1970 È™i 1980, perioadăîn care darul de predicator al acestei personalităÈ›i È™i-a atins apogeul. Ceea ce se abordează nu se referă la o simplă experienÈ›ă bogată în transmiterea de texte scurte, în stăpânirea vocii, a expresiilor faciale, a gesturilor (deÈ™i, de ce nu È™i aceasta?). Este vorba despre arderea interioară a păstorului, fără de care propovăduirea însăÈ™i rămâne imposibilă.

Vlădica Antonie face parte dintre cei care nu au nevoie de prezentare; este cunoscut dacă nu de toată lumea, atunci de mulÈ›i. Discursurile È™i articolele sale nu au nevoie de nicio explicaÈ›ie sau de vreun comentariu: ele sunt foarte simple, ajungând până în profunzime. La drept vorbind, trebuie să dobândeÈ™ti dreptul de a comenta, căci este puÈ›in probabil ca mulÈ›i dintre contemporanii Vlădicăi să se recunoască a fi pe aceeaÈ™i lungime de undă. „Calibrele” sunt prea diferite. Probabil că cel mai bun lucru care poate fi făcut este să ne amintim de personalitatea sa. Să dăm mărturie prin iubire È™i recunoÈ™tinÈ›ă.

                  Pe masura ce cautatorul adevarului patrunde inlauntrul sau, in universul sau launtric, de indata ii devine tot mai limpede faptul ca cel mai important si cel mai necesar lucru este sa se cunoasca pe sine insusi, sa cunoasca natura sufletului sau, sa afle natura cunoasterii sale.  Astfel, aceasta a devenit problema principala, nu numai pentru sustinatorii idealismului si criticismului gnoseologic, ci si pentru sustinatorii materialismului si dogmatismului gnoseologic.  Taina cunoasterii se reduce din ce in ce mai mult la taina organizarii personalitatii umane si a mijloacelor sale de cunoastere.  Tot mai mult se simte si se marturiseste, fie constient, fie inconstient, ca in fiinta tainica a persoanei umane, ca intr-o gramada de graunte adunate la un loc, converg razele tuturor misterelor fizice si metafizice.  Taina cunoasterii se dezvolta si ia amploare in complexa taina a persoanei.  Originea, limitele si criteriile cunoasterii se pierd in necunoscutul mister, in confuza configuratie a persoanei umane, iar problema cunoasterii devine o problema fundamentala.

Sfantul Iustin Popovici