Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Subiectul credinţei lui Dumnezeu în om nu este adesea un subiect de conversaţie sau de reflecţie şi totuşi este un subiect atât de minunat! Dumnezeu ne‑a chemat pe toţi, întreaga umanitate, din nefiinţă. El ne cheamă la existenţă pe fiecare dintre noi din acelaşi neant, nimeni nu se naşte fără voia Lui. Aşa că, din prima clipă a existenţei noastre, există o legătură foarte profundă între Dumnezeu şi noi. El ne‑a chemat, iar noi am apărut în faţa Lui. Dumnezeu creează, ne cheamă pe fiecare dintre noi la existenţă cu o iubire inexprimabilă şi de neînţeles faţă de noi. De neînţeles, pentru că El ştie cine suntem. Cunoaştem cât de puţin receptivi suntem la iubirea umană şi, cu atât mai puţin, la cea divină. Or, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi să fim, pentru a putea intra în taina iubirii reciproce cu El. El este Mirele întregului cosmos, iar fiecare suflet omenesc este ca o mireasă. El ne cheamă în mod liber pe fiecare dintre noi la existenţă, ca şi cum ar avea încredere că nu‑I vom trăda aşteptările.

Crestinii stiu ca sufletul este mai de cinste decat toate cele create, pentru ca doar omul a fost creat „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”. Ia seama cat de mare este cerul si pamantul, si cat de mari si slavite sunt creaturile care se gasesc deasupra acestora! Omul insa este mai cinstit decat toate creaturile, deoarece doar asupra acestuia Dumnezeu Si-a aratat bunavointa Lui speciala, cu toate ca si vietatile marii, si muntii, si fiarele, in privinta marimii, sunt deasupra omului. Ia seama la vrednicia ta, omule, priveste cata este! Pentru ca Dumnezeu te-a creat mai inalt decat ingerii, si de aceea El Insusi a venit pe pamant ca sa-ti ofere ajutor si izbavire!

Dumnezeu si cu ingerii au venit pentru mantuirea ta! Pentru ca Fiul Imparatului a facut sfat cu Parintele Sau, Care L-a trimis pe Logos, adica pe Fiul, Cel ce a luat trup omenesc si Si-a ascuns dumnezeirea Sa, ca sa-L mantuiasca pe cel asemenea Lui, si Si-a jertfit trupul Sau pe cruce.

A spus un monah:
– Focul are nevoie de lemne pentru a se întreţine. Altfel, se stinge. La fel şi cu dragostea noastră faţă de Iisus Hristos. Dacă mintea şi inima ta se îndeletnicesc cu alte lucruri, şi dragostea dumnezeiască se va stinge repede. Cine altcineva s-a mai răstignit pentru noi? Doar Iisus Hristos. Pe Acesta deci să-L iubim, să ne încredem în El şi să-L urmăm.

Spunea un monah:
– Inima noastră trebuie să fie atât de largă, mai încăpătoare decât universul, încât să încapă toţi în ea, fără să-i respingă pe unii sau să facă diferenţe între cunoscuţi şi străini, între drepţi şi păcătoşi, între buni şi răi, între prieteni şi duşmani. Dacă se întâmplă totuşi aşa, atunci sufletul se fărâmiţează şi nu mai este vrednic de ceruri. Cu toate acestea, să ştim că pe oricine îl respingem şi-l socotim nefolositor şi de nicio treabă, pe acesta bunul nostru Hristos îl primeşte întru iubirea Sa fierbinte şi de neajuns.

Nu mai avem nevoie de reevanghelizare prin cuvinte şi prin predici. Sunt o mulţime de texte şi de predici în cărţi şi pe internet. Avem însă nevoie de reevanghelizare a trăirilor. Trăirea noastră este cel mai bun apostol al lui Hristos. Trăirea vorbeşte şi atunci când cuvintele amuţesc.

In aceasta modesta carte redau si comentez diferite invataturi ale parintelui Porfirie, pentru a le gasi mai usor cei care nu pot sau nu au prilejul sa citeasca cartile voluminoase care s‑au publicat, ori nu le pot gasi printre lungile povestiri si descrieri care au caracter personal si care de obicei se refera la efectele harismelor parintelui.

Din putina mea experienta am constatat ca trebuie sa fie scurte si cu putine pagini cartile care se adreseaza unui numar mare de oameni; si de aceea imi indrept interesul indeosebi spre invataturile parintelui Porfirie, care‑i emotioneaza pe crestinii contemporani, si mai putin spre diferitele intamplari minunate ale vietii lui, care incredinteaza ceea ce credem cu totii, adica faptul ca parintele Porfirie a fost un sfant.

Fie ca cititorii rabdatori ai acestei carti sa gaseasca acele invataturi, care sa‑i trezeasca si sa‑i faca sa iubeasca nevointele duhovnicesti si sa se statorniceasca in viata intru Hristos.

Presb. Dionisie Tatsis

Omul are posibilitatea sa se faca placut lui Dumnezeu in orice conditii. Totusi, frumusetea si linistea naturii din Sfantul Munte, care s-a sfintit prin asceza si slujbele atator chipuri sfinte de-a lungul secolelor, constituie un factor deosebit de ajutator pentru pocainta si sporire duhovniceasca. Parintele Fotie prin natura il vedea pe Creatorul ei. De multe ori urca pe jos in varful Athonului, pentru a se ruga şi a-L adora pe Dumnezeu. Acolo, la inaltimea de 2.035 metri, din evlavia aghioritilor s-au inaltat doua locuri de inchinaciune. Acestea sunt mica biserica a Schimbarii la Fata a Mantuitorului si uriasa Cruce de fier, care este vizibilă din unele puncte indepartate ale Golfului Aigaleo. Aceste doua locuri de inchinaciune ne amintesc nu doar de doua evenimente importante din viata Domnului, dar si de faptul ca preschimbarea omului presupune ridicarea Crucii nevointelor si ascultarea de poruncile lui Hristos.

Parintele Fotie traia unirea tainica a Taborului si Golgotei, a slavei taborice si jertfei de pe Cruce. Aceasta traire era incununata in timpul savarsirii Sfintei Liturghii si a participarii tainice la Crucea si slava Imparatiei lui Dumnezeu. La coborarea de pe varful Athonului, parintele Fotie se odihnea la locul de inchinaciune „Maica Domnului” (la inaltimea de aproximativ 1.500 de metri), unde si primea si simtea binecuvantarea Ocrotitoarei Sfantului Munte si
Maicii lui Hristos.