Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate.  Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie.  Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor.  În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre!  Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi.  Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

In aceasta carte, Constantina Palmer ofera cititorilor o marturie a felului in care intelege ea Ortodoxia, o relatare a vietii ei intr-o tara ortodoxa si mai ales a contactului ei direct cu monahismul ortodox, a imersiunii in universul vietii monahale.

Impactul modului monahal de viata asupra autoarei a fost atat de puternic, incat a simtit ca este datoria ei sa impartaseasca intregii lumi tot ce a invatat ea despre credinta ortodoxa.  Povestirile relatate in aceasta carte dovedesc clar ca autoarea lor a inteles esenta vietii monahale.  Gratie patrunzatorului sau simt de observatie si a unui simt analitic discret, exersat de-a lungul convietuirii ei cu reprezentantele unei obsti monahale ortodoxe, imbratisand viata lor de rugaciune si munca, si-a insusit lectii de mare valoare despre iubirea altruista, despre primirea de oaspeti, despre imitarea lui Hristos.

Celor mai mulÈ›i dintre noi ne e teamă să facem paÈ™ii necesari spre cunoaÈ™terea de sine, refuzăm să ne cercetăm profunzimile. 
În principal însă – şi în mod paradoxal – motivul pentru care evităm sau refuzăm să ne cercetăm lumea lăuntrică e teama că vom descoperi ceva bun. 
De ce ne e teamă să ne acceptăm virtuÈ›ile? De ce le ascundem în spatele unor aprecieri neîntemeiate È™i al unor frici absurde? Pentru că refuzăm să ne re­cunoaÈ™tem harismele, pentru că recunoaÈ™terea ha­rismelor înseamnă responsabilitatea folosirii È™i asumării lor. 
Cu toÈ›ii avem înlăuntrul nostru un tezaur de crea­tivitate, omenie, altruism, delicateÈ›e, care are anu­mite exigenÈ›e, care cere să fie exprimat È™i înfăptuit. Altfel, devine răutate, egocentrism, duritate, in­sensibilitate. Răutatea nu este nimic altceva decât bunătate condamnată. Și în toate acestea locul central îl ocupă absenÈ›a autocunoaÈ™terii, a descoperirii de sine. 
Pr. Filoteu Faros

In lumea noastra adeseori insuportabil de cenusie, ne izbaveste lumea de Sus, intrupandu‑se in lumina si frumusete.  In odajdii de poveste, taramul de minuni al sarbatorilor crestinesti isi intinde bratele catre cei mai mici cititori, plin de talc si invataminte, cu ochii limpezi si zambet cald.

Iisus este curăÈ›ia, lumina, sfinÈ›enia de care nu se atinge, nici nu se apropie nimic urât mirositor, păcătos. De aceea, singura È™ansă este aceea de a alerga spre Hristos, de a‑L apuca de picioare, de a nu‑L lăsa È™i de a sta lângă El. Domnul să ne fie în inimă, È™i gândul – tot acolo. Și când păcatul te ademeneÈ™te – alergi înăuntru, acolo unde e Hristos, È™i nu te depărtezi de El. Gânduri îÈ›i dau târcoale, zbiară ca niÈ™te lei înfuriaÈ›i, dar nu se pot apropia, pentru că se tem numai de Domnul; de tine nu le este frică, oricât de curajos ai fi. Oricât de mult ai crede în tine, oricât te‑ai strădui, nu poÈ›i nimic. Doar aleargă spre Hristos, închide ochii È™i rămâi la picioarele Lui. Gândurile umblă de jur‑împrejur, se întărâtă, dar nu se pot apropia È™i pleacă. O altă cale nu există.
Cel mai important este Hristos. Rugăciunea – de dragul lui Hristos, ascultarea – de dragul lui Hristos, nevoinÈ›ele – de dragul lui Hristos, lectura – de dragul lui Hristos, slujbele – de dragul lui Hristos. Dacă nu e Hristos, toate acestea – raportate la veÈ™nicie – nu sunt nimic altceva decât niÈ™te activităÈ›i lipsite de conÈ›inut, căci în veÈ™nicie putem intra numai cu Hristos – El este viaÈ›a veÈ™nică. Toate celelalte sunt goale. Atunci când rugăciunea se face în inimă, nu mai spui niÈ™te cuvinte, ci te adresezi direct Persoanei Sale. La fiecare rugăciune, la fiecare îmbinare de cuvinte, ai o întâlnire. Orice lucrare duhovnicească trebuie să ducă la Hristos. Altminteri se transformă într‑o practică duhovnicească oarecare, în tehnici care s‑ar putea să ne aducă reuÈ™ită parÈ›ială, dar vor fi străine de desăvârÈ™ire, pentru că aceasta e posibilă numai întru Hristos. „Doamne, Iisuse Hristoase...” È™i El vine. Neîncetat El. Acesta este scopul rugăciunii. 

Dintre miile de roade bineînmiresmate ale Grădinii Maicii Domnului, Sfântul Iosif Isihastul este una dintre cele mai însemnate pentru veacul de acum. Trăitor în secolul al XX-lea, Bătrânul Iosif a ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, înger pământesc şi văzător al luminii nezidite, lăsând în urmă o mulţime de ucenici care continuă să răspândească învăţătura – şi, mai presus de toate, duhul vieţuirii lui – nu numai în Sfântul Munte, Grecia şi Cipru, ci şi în însăşi inima Occidentului.
Plină de har, dragoste şi simplitate binecuvântată, personalitatea lui atrage ca un magnet sufletele însetate de lumină şi adevăr – ca un adevărat ucenic al Mântuitorului, cuviosul îi odihneşte pe toţi osteniţii şi împovăraţii care caută scăpare de nesfârşitele poveri ale acestei lumi.

Cartea de faţă, plină de experienţe minunate şi tâlcuiri duhovniceşti, le va deschide tuturor o fereastră spre bunătăţile nădăjduite ale veacului ce va să fie, spre odihna cea nesfârşită şi bucuria necontenită în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia s-au făcut următori toţi sfinţii.