Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

„Adolescentul este în pericol să uite elementele esenţiale ale vieţii, fapt ce duce la mutilarea spirituală. Întrucât societatea contemporană şi-a făcut dumnezeu din ban şi din tot felul de desfătări, luptă
cu consecvenţă şi insistenţă pentru punerea sub tăcere a întrebărilor existenţiale ale oamenilor, fiindcă acestea constituie o frână în realizarea scopurilor ei. Tinerii care iau în serios lucrurile importante din
viaţă constituie o disonanţă în cercul uriaş al consumismului. Cercul consumismului nu poate lucra cu tineri care iau viaţa în serios, fiindcă imediat asta ar duce la o oarecare simplitate în alegeri. Şi ştim cu toţii
că simplitatea este singurul drum, dacă vrem, de exemplu, ca mediul înconjurător să fie salvat. De aceea şi spunem că societatea a înnebunit şi trăieşte în contradicţii, fiindcă pe de o parte se face că luptă
pentru mediul înconjurător, iar pe de altă parte promovează consumul. Fetişismul consumului trebuie obligatoriu să crească încontinuu.
Capul de lance este televizorul care, în ceea ce priveşte conţinutul programelor lui, se comportă ca şi când n-ar exista copii şi adolescenţi. Dar îşi aminteşte de ei în reclame, unde caută să-i ademenească.
Foloseşte o caracteristică creativă prin excelenţă pentru tineret – imaginaţia –, pervertind-o într-o imaginaţie consumistă. Prin reclamă se obţine distrugerea înţelesului, astfel încât să se creeze un tineret fără istorie, fără coordonatele timp şi spaţiu, care doar să consume.

Într-o seară am primit prin poÈ™ta electronică un mesaj. Mesajul era de la un suflet chinuit È™i necăjit de răutatea, de minciunile È™i de invidiile acestei lumi. Ziua care trecuse fusese pentru mine destul de obositoare, cu multe griji, însă trebuia să răspund. N-am vrut să las fără răspuns osteneala È™i aÈ™teptarea destinatarului, pentru că eram sigur că-l stăpânea singurătatea È™i deznădejdea.           

Hristos ne conduce viaÈ›a, este lângă noi în tot È™i în toate. ToÈ›i am trăit momente grele, în care am crezut că am rămas singuri. Singurătatea nu este însă în niciun caz o stare de deznădejde care nu poate să se schimbe. Cu siguranÈ›ă poate fi înfruntată, poate fi depăÈ™ită, dar nu cu reÈ›etele acestei lumi.       

SoluÈ›ia este limpede È™i uÈ™oară. De vreme ce rădăcinile singurătăÈ›ii se găsesc înăuntrul nostru, nu este cu putinÈ›ă să scăpăm de aceasta fără să ne plecăm înăuntrul sufletului nostru. Și acolo, pentru a intra lumina, cineva trebuie să deschidă fereastra, să o redeschidă faÈ›ă de semeni È™i faÈ›ă de Dumnezeu.           

Una este arma cea adevărată, care loveÈ™te de moarte singurătatea: iubirea adevărată. Cel care trăieÈ™te în climatul iubirii autentice nu este în primejdie niciodată din pricina singurătăÈ›ii aducătoare de moarte. Iubirea este vrăjmaÈ™ul singurătăÈ›ii! Restabilirea comuniunii È™i îndepărtarea singurătăÈ›ii se găsesc în voinÈ›a omului. Desigur, dacă acceptă să restabilească comuniunea cu Hristos Dumnezeu-Omul, Care este calea către Dumnezeu Tatăl.           

Deci să facem aceÈ™ti paÈ™i împreună cu Hristos, să păstrăm nestricatăîn amintirea noastră dovada milostivirii Lui: lacrimile pe care le-a È™ters, durerile pe care le-a îndurat, neliniÈ™tile pe care le-a risipit, nevoile pe care le-a împlinit, fricile pe care le-a alungat, binecuvântările pe care le-a dăruit. În felul acesta ne întărim sufletul ca să înfruntăm toate greutăÈ›ile pe care le vom întâlni în vremea rămasă a călătoriei împreună cu semenul nostru! Să facem aceÈ™ti paÈ™i împreună cu Hristos! Amin.

Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile şi toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos nu sunt decât mijloace pentru a-L primi pe Sfântul Duh.

Această învăţătură a fost dată de Cuviosul Serafim de Sarov lui N.A. Motovilov, unul din marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o suferinţă foarte grea. Motovilov a scris pe urmă cele auzite de la Părintele Serafim, dar însemnările lui au stat în Mănăstirea Diveevo mai mult de 70 de ani.

Romanul pe care îl È›ii în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veÈ™nic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a È›inut ascunse È™i nu le-a publicat niciodată. Nu se È™tie de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare È™i atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârÈ™it depăÈ™eÈ™te orice morală omenească.

Îl văzu pe Panaiotakis într-un È›inut frumos. Cu aceleaÈ™i trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos È™i chipeÈ™. Avea o blândeÈ›e care putea domestici È™i lupii, È™i È™acalii, È™i oamenii. Panaiotakis zâmbea È™i îmbrăÈ›iÈ™a pe toată lumea È™i pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh È™i îi spuse cu blândeÈ›e negrăită: „ÎÈ›i mulÈ›umesc pentru pomenire, tanti Maria, îÈ›i mulÈ›umesc foarte mult!”.

Tulburarea È™i bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuÈ™i Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miÈ™te, să vorbească, să se dezmetecească, È™i Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă È™i tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat È™i îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaÈ™, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfăÈ™ura È™i te simÈ›eai È™i tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaÈ™ se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi È™i înaripaÈ›i. Cai atât de bălani È™i de mândri nu mai fuseseră văzuÈ›i. Zburau de nu atingeau pământul È™i aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumuseÈ›e, miÈ™care suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile È™i curelele… toate din aur È™i argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice È™i lucioase sfâÈ™iau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera È™i străbăteau spaÈ›iul. Dacă e să vorbim È™i despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. DepăÈ™ea hotarele frumuseÈ›ii È™i strălucirii. Ce bogăÈ›ie, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, È™iruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau È™i orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beÈ›ie nespusă, pe care nici n-o poÈ›i visa… Un asemenea car minunat trecea prin faÈ›a ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul È™i blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înÈ™ela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea È™i cocoaÈ™a, È™i umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieÈ™ea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliÈ™tea lui nu orbea. Venea È™i se întindea deasupra ta È™i deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu È™opti:

— Tu eÈ™ti, Panaiotakis?

Și auzi blând:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

Iar pribeagul îi răspunse tandru:

— E, nu fi mirată… È™i jos, pe pământ, deseori aÈ™a eram, dar voi acolo nu mă vedeaÈ›i…

• Praznicele Maicii Domnului
• Cuvintele Maicii Domnului
• Sfântul Botez
• Sfânta Liturghie
• Mersul la biserică
• Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru
• Despre pocăinţă 
• Perioada Triodului

Către care alta voi alerga, Curată?
Unde altundeva voi merge să mă mântuiesc?
Unde mă voi duce? Pe cine să găsesc adăpostire?
Pe cine fierbinte ajutorare?
Pe cine în strâmtorări ajutor?
Întru tine una nădăjduiesc, întru tine una mă şi laud
şi la tine, îndrăznind, mă adăpostesc.
Paraclisul cel mare al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu