Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Fericit cel fara fatarnicie aproapelui a slujit, Ale carui fierbinti rugaciuni ca tamaia, Ca fumul de la jertfa lui Abel smerita Spre cer si-a trimis buna inmiresmarea. Pe pamantul cel nestatornic de nimic fiind socotit, Cu pacate sufletul nu si-a spurcat: In camara de nunta ca un oaspete dorit Langa Mirele Cel mai-nainte de veci va fi asezat.

Cuprins:

• Viata Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos.
• Acatistul Sfântului Teofil cel nebun întru Hristos

Viaţa duhovnicească este imposibilă fără introspecţie. Însă este introspecţia pe măsura puterilor oricui? Cufundarea în propria copilărie, în circumstanţele vieţii familiei părinteşti, reprezintă un test de maturitate personală şi implică responsabilitatea personală pentru întreaga viaţă: pentru trecut, prezent şi viitor. Or, responsabilitatea presupune că nimeni în afară de noi nu poate fi răspunzător pentru trecutul nostru. O persoană matură nu poate zice: „Părinţii mei sunt de vină pentru cine am ajuns. Am devenit astfel deoarece am avut o copilărie îngrozitoare”. 

Prin urmare copilăria nu poate fi învinovăţită pentru toate. Copilăria constituie perioada din care, oricare ar fi fost ea, omul creşte. Dacă un adult susţine că nu poate depăşi ceea ce au făcut părinţii şi, după încheierea activităţii unui psiholog, anunţă că este dispus să‑i ierte, atunci iese la lumină o fărădelege.

Copiii nu sunt în măsură să‑şi judece părinţii! Sarcina maturizării şi obiectivul psihoterapiei este de a ajuta persoana să accepte cu respect şi recunoştinţă ceea ce i‑au putut oferi părinţii, să se împace cu ideea că nu a primit suficient sau că a fost chiar rănită, devenind obiectul unei nedreptăţi (este foarte important să le spunem lucrurilor pe nume).

Comparativ cu alte scrieri ale Sfantului Nectarie, scrisorile pastreaza, cum este firesc o simplitate si o particularitate ale unui om foarte experimentat in viata duhovniceasca, care luase pe umerii sai o raspundere deosebita: pastorirea duhovniceasca a tinerelor monahii incepatoare. Ceea ce citirorul va remarca mai intai de toate, citind scrisorile, este adevarata ravna pentru invataturile Sfintilor Parinti si iubirea Sfantului fata de monahii. Sfantul cunoaste starea duhovniceasca a tinerelor incepatoare si nu se lasa sa se intrevada cunostintele lui teologice si nici experientele lui duhovnicesti. Monahiile au putina scoala si sunt incepatoare, astfel, Sfantul este ingaduitor si le vorbeste despre probleme ale vietii duhovnicesti pe care pot sa le inteleaga si indeosebi sa le puna in practica.

Romanul pe care îl È›ii în mână, iubite cititor, a fost scris de condeiul expresiv al veÈ™nic pomenitului monah Gherasim, în lume profesorul universitar Stelianos Papadopoulos. Este unul dintre textele literare pe care le-am găsit în biroul lui după plecarea la Domnul, pe care le-a È›inut ascunse È™i nu le-a publicat niciodată. Nu se È™tie de ce. Poate că unele din personajele descrise, care i-au povestit întâmplările, n-au vrut să fie publicate înainte de moartea lor. O povestire simplă, încântătoare È™i atrăgătoare, ce are ca erou principal un mic refugiat infirm din Asia Mică, al cărui sfârÈ™it depăÈ™eÈ™te orice morală omenească.

Îl văzu pe Panaiotakis într-un È›inut frumos. Cu aceleaÈ™i trăsături urâte, doar că acum părea foarte frumos È™i chipeÈ™. Avea o blândeÈ›e care putea domestici È™i lupii, È™i È™acalii, È™i oamenii. Panaiotakis zâmbea È™i îmbrăÈ›iÈ™a pe toată lumea È™i pe tanti Maria. Se apropie de ea fără să calce pe pământ. Îl purta un mic nor luminos. Se opri în văzduh È™i îi spuse cu blândeÈ›e negrăită: „ÎÈ›i mulÈ›umesc pentru pomenire, tanti Maria, îÈ›i mulÈ›umesc foarte mult!”.

Tulburarea È™i bucuria o umplură pe tanti Maria, de parcă ar fi atins-o însuÈ™i Dumnezeu cu mâna Lui. Însă nu apucă să facă nimic, să se miÈ™te, să vorbească, să se dezmetecească, È™i Panaiotakis păru că pleacă. Se pierdu doar pentru o clipă È™i tanti Maria văzu că apare ceva nemaivăzut, un car minunat È™i îmbrăcat în lumină. La orizont se ivi un nor uriaÈ™, foarte alb, luminos ca aurul curat. Lumina lui era foarte puternică, dar nu te orbea. Doar te înfăÈ™ura È™i te simÈ›eai È™i tu luminos, strălucitor, plin de iubire… Norul uriaÈ™ se rostogolea cu viteză, dar tu îl vedeai mult timp cum trece. Și în el avea carul. Carul era tras de patru cai albi È™i înaripaÈ›i. Cai atât de bălani È™i de mândri nu mai fuseseră văzuÈ›i. Zburau de nu atingeau pământul È™i aveau ceva din ceea ce au îngerii: putere, frumuseÈ›e, miÈ™care suplă. În potcoavele lor strălucea aurul, hamurile È™i curelele… toate din aur È™i argint. Iar pe ei, presărate din loc în loc, franjuri aurii care fluturau pe cerul strălucitor. Trupurile lor puternice È™i lucioase sfâÈ™iau norul, iar picioarele lor îndoite tăiau atmosfera È™i străbăteau spaÈ›iul. Dacă e să vorbim È™i despre carul pe care-l trăgeau caii, acesta nu poate fi descris. DepăÈ™ea hotarele frumuseÈ›ii È™i strălucirii. Ce bogăÈ›ie, ce strălucire, ce puf pe scaune…! Scări din aur, È™iruri de mărgăritare de jur-împrejur, care străluceau È™i orbeau universul. O bucurie a ochilor, o beÈ›ie nespusă, pe care nici n-o poÈ›i visa… Un asemenea car minunat trecea prin faÈ›a ei. Iar în mijloc… da, în mijlocul lui era Panaiotakis! Divinul È™i blândul Panaiotakis! Tanti Maria nu se înÈ™ela. Panaiotakis stătea în mijlocul carului. Avea È™i cocoaÈ™a, È™i umflătura din piept. Dar nu arătau urât. Strălucea întru totul, râdea cu totul, iubea cu totul. Lumina ieÈ™ea din chipul, din trupul, din picioarele lui, de peste tot… dar nu orbea, după cum nici priveliÈ™tea lui nu orbea. Venea È™i se întindea deasupra ta È™i deveneai bucurie, lumină, iubire, precum Panaiotakis. Aflată în această stare, tanti Maria putu È™opti:

— Tu eÈ™ti, Panaiotakis?

Și auzi blând:

— Da, tanti Maria, eu, pribeagul!

— Dar cum de le ai pe toate acestea? îl întrebă ea.

Iar pribeagul îi răspunse tandru:

— E, nu fi mirată… È™i jos, pe pământ, deseori aÈ™a eram, dar voi acolo nu mă vedeaÈ›i…

Sfinţii întruchipează răspunsul omenirii la iubirea lui Dumnezeu. Şi nu reprezintă doar un răspuns personal, ci unul venit din partea întregii făpturi.
Cu adevărat, fiecare dintre noi are cinstea de a se numi „creştin” şi de a purta numele unui sfânt. Or, sfinţii ocrotitori stau în faţa lui Dumnezeu şi se roagă să nu ajungă necinstit numele lor.

Sfinţii lui Dumnezeu susţin şi cuprind întreaga creaţie în iubirea, mijlocirea, rugăciunea şi prezenţa lor reală şi mijlocitoare.
Avem binecuvântarea de a face parte din această familie nenumărată de bărbaţi, femei şi copii care au înţeles planul lui Dumnezeu. Căci Domnul a coborât,
a trăit, a propovăduit şi a murit pentru noi!
De aceea, sfinţii au răspuns cu toată inima lor şi s-au deschis cu întreaga lor minte în faţa cuvântuluiEvangheliei. Întrucât au înţeles pronia divină şi au primit vestea cea bună, au hotărât să dezrădăcineze
în ei înşişi păcatul, cauza directă a răstignirii. Dacă măcar şi un singur om de pe pământ s-ar fi abătut şi ar fi căzut de la Dumnezeu, Hristos tot ar fi venit ca să-l mântuiască cu preţul propriei Sale vieţi. Hristos
mărturiseşte adevărul acesta.

Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre cei mai mari sfinÈ›i ai Ortodoxiei, a trăit în Rusia înainte cu aproape două sute de ani. Inima sa fierbinte, cu care cuprindea întreaga lume, a fost un locÈ™or dulce pentru copii! Sfântul a fost prietenul È™i ocrotitorul lor în orice împrejurare, dar È™i medic făcător de minuni pentru bolile lor. El a fost cel care i-a învăÈ›at că omul, cu ajutorul rugăciunii È™i al încrederii totale în Dumnezeu, poate să treacă peste orice greutate. Era modest, deÈ™i avea parte de multe laude. Era bucuros, deÈ™i veneau peste el multe necazuri È™i ispite. Cu toate acestea, obiÈ™nuia să salute pe oricine-i ieÈ™ea în cale cu: „Hristos a înviat, dragul meu!”.

Titlul seriei TransmisioniÈ™tii lui Dumnezeu este inspirat de la vrednicul de pomenire StareÈ›ul nostru Paisie Aghioritul, care îi numea astfel pe monahi, fiindcă prin rugăciunile lor ei trimit lui Dumnezeu mesajele oamenilor, dar È™i transmit oamenilor mesajele lui Dumnezeu.