Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

În TradiÈ›ia patristică a Bisericii vedem că omul are de parcurs trei naÈ™teri. Cea dintâi este cea biologică, când este zămislit în pântecele mamei sale, iar în continuare are loc naÈ™terea È™i, astfel, venirea lui pe această lume. Cea de‑a doua naÈ™tere este aÈ™a‑numita naÈ™tere din nou, care se săvârÈ™eÈ™te prin Taina Sfântului Botez, când iese din sfân­ta colimvitră, pe care o putem numi pântecele Bisericii. Cea de‑a treia naÈ™tere este ieÈ™irea omului din lumea aceasta È™i intrarea lui în cea­laltă viaÈ›ă, în ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu – de aceea È™i în cazul sfinÈ›ilor prăznuim cu multă strălucire ziua în care au adormit drept zi a naÈ™terii lor.
Dacă omul, după naÈ™terea cea dintâi, nu trece prin naÈ™terea cea de‑a doua, prin naÈ™terea din nou, È™i nu primeÈ™te Duhul Sfânt, nu este om deplin. Dacă se botează, dar nu se nevoieÈ™te, exersându‑și propria libertate cu împreună‑lucrarea lui Dumnezeu, È™i nu trece È™i prin cea de‑a treia naÈ™tere, atunci, în realitate, scopul existenÈ›ei sale – urcuÈ™ul de la chip la asemănare – se zădărniceÈ™te.
Întreaga slujire pastorală a Bisericii È›inteÈ™te la strămutarea noastră din pântecele mamei în pântecele Bisericii (colimvitra), iar apoi la dobândirea ochilor duhovniceÈ™ti pentru a vedea Lumina Dumnezeirii lui Hristos, care este ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu, spre a ne îndrepta È™i a dănÈ›ui în jurul Luminii celei în trei Sori.

***

PărinÈ›ii Bisericii învaÈ›ă în scrierile lor că „hainele de piele” cu care Dumnezeu i‑a îmbrăcat pe primii oameni după cădere sunt stricăciunea, pătimirea È™i moartea, strâns legate de modul naÈ™terii noastre, de boli, de bătrâneÈ›e È™i moarte.
În această carte, sunt prezentate câteva opinii despre felul cum omul din Biserică se confruntă cu aceste probleme ale „hainelor de piele” È™i despre cum dobândeÈ™te simÈ›irea vieÈ›ii celei fără de moarte prin dulceaÈ›a cunoaÈ™terii lui Dumnezeu.
Mitropolitul Ierótheos
al Nafpaktosului È™i Sfântului Vlasie

Teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii Ortodoxe. El nu a introdus un nou sistem de învăÈ›ătură È™i cunoaÈ™tere a lui Dumnezeu, ci a trăit, după care a exprimat ceea ce a întâlnit în Biserică È™i în Sfântul Munte, trăind ascetic viaÈ›a în Hristos.
Se È™tie că teologia ortodoxă este empirică. Asta înseamnă că SfinÈ›ii PărinÈ›i au teologhisit nu prin speculaÈ›ii È™i filosofie, ci prin intermediul experienÈ›ei È™i al RevelaÈ›iei. Dumnezeu a descoperit adevărul Său ProfeÈ›ilor, Apostolilor È™i sfinÈ›ilor, iar aceÈ™tia au povăÈ›uit poporul
Domnului cu ajutorul acestei descoperiri. Sfântul Grigorie Teologul spune că sfinÈ›ii teologhisesc asemenea pescarilor, nu aristotelic, adică teologhisesc precum Apostolii, nu în felul în care a făcut-o Aristotel, prin imaginaÈ›ie È™i speculaÈ›ie.
Tocmai acest lucru îl întâlnim È™i la Sfântul Grigorie Palama. Sursa teologiei sale a fost RevelaÈ›ia lui Dumnezeu.

Prin urmare, teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii, a ProfeÈ›ilor, a Apostolilor È™i a sfinÈ›ilor, este teologia empirică, teologia Luminii È™i a RevelaÈ›iei. Aflându-ne pe acest făgaÈ™, putem spune că era teologia aghiorită. PoziÈ›iile sale teologice È™i modul în care le-a expus trebuie văzute din această perspectivă, adică din perspectiva monahului aghiorit isihast.

„Titlul cărÈ›ii este "Psihoterapia ortodoxă" deoarece lucrarea de faÈ›ă prezintă învăÈ›ătura SfinÈ›ilor PărinÈ›i despre tămăduirea sufletului. Știu că termenul de psihoterapie este unul întrucâtva modern, fiind întrebuinÈ›at de mulÈ›i psihologi, psihoterapeuÈ›i È™i psihiatri pentru a exprima metoda pe care o aplică în tratarea nevroticilor. Întrucât, însă, mulÈ›i psihiatri nu cunosc învăÈ›ătura Bisericii sau nu vor să o folosească, iar antropologia lor este cu totul diferită de antropologia È™i soteriologia SfinÈ›ilor PărinÈ›i, deÈ™i am întrebuinÈ›at termenul psihoterapie, nu am expus È™i teoriile lor. AÈ™ fi putut cu uÈ™urinÈ›ă menÈ›iona È™i părerile pe care aceÈ™tia le împărtăÈ™esc cu privire la anumite teme, dintre care unele sunt în acord cu învăÈ›ătura SfinÈ›ilor PărinÈ›i, iar altele, cu totul contrare, urmând ca apoi să notez observaÈ›iile de rigoare, însă nu am voit acest lucru. Socotesc că este mai bine ca învăÈ›ătura Bisericii să se facă auzită prin glasul SfinÈ›ilor PărinÈ›i, fără amestecare. De aceea, am adăugat termenului psihoterapie epitetul ortodoxă, adică "Psihoterapia ortodoxă", pentru care o altă formulare posibilă ar fi "Calea tămăduirii ortodoxe".”

„Se vorbeÈ™te mult astăzi despre problemele psihologice. După mine, aÈ™a‑numitele probleme psihologice sunt, îndeosebi, probleme legate de gânduri, de întunecarea minÈ›ii‑nous È™i de necurăÈ›ia inimii. Inima necurată, aÈ™a cum este descrisă de SfinÈ›ii PărinÈ›i, mintea întunecată, cufundată într‑un întuneric greu, È™i gândurile întinate sunt cele care dau naÈ™tere tuturor aÈ™a‑numitelor probleme psihologice. Când omul se tămăduieÈ™te lăuntric, când descoperă locul inimii, îÈ™i curăÈ›eÈ™te puterea noetică a sufletului È™i o slobozeÈ™te din robie pe cea raÈ›ională, nu are probleme psihologice sau, cel puÈ›in, dacă ele există, sunt abordate corect. TrăieÈ™te fericita È™i neclătinata pace a lui Hristos. Spunem acestea, desigur, păstrând rezervele legate de bolile somatice ale sistemului nervos, datorate oboselii, epuizării, slăbirii È™i uzurii trupului.”

† Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos È™i Aghios Vlasios

ediÈ›ia a doua, adăugită

Ortodoxia nu poate fi o filosofie È™i un moralism sterp, ci o È™tiinÈ›ă a tămăduirii. Ea îl tămăduieÈ™te pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-È™i conÈ™tientizeze boala È™i să cerceteze un doctor, tot aÈ™a stau lucrurile È™i în privinÈ›a bolii duhovniceÈ™ti. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoaÈ™terea stării în care ne aflăm.
Dacă nu cercetăm însă unde se află boala, cum putem È™ti ce să vindecăm? Dacă pentru trup omul urmează un tratament greÈ™it, nu va ajunge niciodată să se vindece. La fel se întâmplă È™i cu sufletul. Trebuie să È™tim că boala este omorârea minÈ›ii. Îndată vom înÈ›elege È™i că tămăduirea este luminarea minÈ›ii. Cu Sfintele sale Taine È™i întreaga sa TradiÈ›ie ascetică, Biserica vrea să ne călăuzească unde se afla Adam, adică la luminarea minÈ›ii, iar de acolo la îndumnezeire, care era destinaÈ›ia iniÈ›ială a omului. Prin urmare, este de mare importanÈ›ă să localizăm boala. 
Biserica este un Spital duhovnicesc care îi tămăduieÈ™te pe oameni. Nu este o organizaÈ›ie a oamenilor buni È™i evlavioÈ™i, ci Trupul binecuvântat al lui Hristos, în sânul căruia oamenii se tămăduiesc. Îi primeÈ™te pe cei bolnavi È™i le tămăduieÈ™te rănile duhovniceÈ™ti.

Ierótheos 
Mitropolit al Nafpaktosului 

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

Ceasul morţii este înfricoşător pentru orice om. Moarte nu este înfricoşătoare pentru că părăsim această lume, de care am fost legaţi, ci pentru că intră în lucrare diferite taine, pe care mai înainte nu am putut să le percepem datorită grosimii organelor de simţ ale trupului. În acel moment critic, omul, fără să-şi fi programat ceva, îşi înţelege foarte bine sinele. Întreaga sa viaţă, pe care a trăit-o, îi este înfăţişată ca pe un ecran de cinematograf. Sfântul Ioan Scărarul spune că cei mândri, care credeau că sunt nepătimaşi, „şi-au văzut sărăcia (de virtute) în ceasul ieşirii din viaţă”30. Adică cei mândri îşi văd atunci sărăcia lăuntrică a sufletului. Cu atât mai mult cei care au făcut multe alte fapte, care sunt săvârşite prin puterile sufletului şi trupului. Un Stareţ contemporan spunea că,
în clipa morţii, vom vedea şi cea mai neînsemnată faptă pe care am făcut-o în viaţă, după cum putem vedea într-o fracţiune de secundă o mică impuritate într-un pahar cu apă.
Însă frica dinaintea tainei morţii constă în aceea că, pentru om, începe o nouă viaţă. Fireşte, aceasta are legătură şi cu starea veşnică a sufletului şi a trupului. Potrivit Cuviosului Teognost, clipa morţii este o nouă naştere, de vreme ce omul, mai ales cel
drept, iese ca dintr-un al doilea pântece întunecos, şi se îndreaptă spre cele imateriale şi luminoase. De aceea ne sfătuieşte ca omul să se bucure pentru că trece, prin moarte, la bunătăţile cele nădăjduite. Pe lângă acest lucru, ne sfătuieşte că omul trebuie să
fie cu luare aminte la „dracii necinstitori, care dau târcoale în jurul nostru”, care urmăresc până în ultima clipă să-i facă rău.