Toate sectele au pretentia ca adeptii lor isi conformeaza viata dupa Sfanta Scriptura, creandu-se chiar un mit, acela ca noi, care ne numim ortodocsi, am fi in afara Scripturii.  Fara pretentia ca se pot surprinde toate aspectele temei, in cele ce urmeaza se va incerca demontarea acestui mit si sa vedem cine sunt de fapt adevaratii calcatori ai Bibliei.  Scriptura reprezinta cuvantul scris al lui Dumnezeu si Cartea cartilor.

Cuprinde: Acatistul Nasterii Maicii Domnului, Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Acatistul Sfantului Acoperamant, Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu „Potirul nesecat”, Acatistul Maicii Domnului „Povatuitoarea copiilor”, paraclisele Maicii Domnului etc...

2 martie 2016
Of! Dacă atunci eram susținută moral, dacă cineva îmi explica realitatea, dacă nu mă simțeam așa singură, puiul meu trăia azi.
Pântecul mamei ar trebui să fie locul cel mai protector, cel mai călduros și plin de iubire.
Din păcate, pentru mulți bebeluși, acesta a fost și este o tortură, un real pericol, un iad.
Am întâlnit femei care îmi spuneau că acolo este o bucată de carne care nu simte nimic.
Câtă minciună!
Cât de crud totul!

Raluca, 33 ani, București

Îndemn la o viaţă creştină
 Creat de Dumnezeu, omul a fost din început chemat la o viaÈ›ă de comuniune È™i conlucrare cu Ziditorul său. Această menire nobilă, cerească a fost îngreuiată de căderea protopărinÈ›ilor noÈ™tri, omenirea trecând prin perioade grele de depărtare, înstrăinare È™i chiar despărÈ›ire de Dumnezeu. De aceea, istoria omenirii în sens religios este istoria nevoinÈ›ei omului pentru mântuirea sa, revenirea la starea cea dintâi – a omului lui Dumnezeu pe acest pământ, apt de a se întoarce la Tatăl său, în patria lui cerească. „De la Dumnezeu ieÈ™im, petrecem pe pământ o vreme È™i iarăÈ™i la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine se întoarce È™i ajunge Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea.”  Pentru a nu rătăci cărarea È™i a ajunge Acasă, în ÎmpărăÈ›ia Tatălui nostru ceresc, suntem chemaÈ›i de Evanghelia lui Hristos la o viaÈ›ă moral-duhovniceas-
 că plăcută Domnului. Numai aÈ™a putem redobândi haina cerească de lumină a fiilor pentru sufletul nostru, haină fără de care nu putem intra în ÎmpărăÈ›ia Cerurilor cea pregătită nouă. Ca să îndeplinim cele propovăduite de Iisus Hristos în Evanghelia Sa, trebuie să devenim creÈ™tini nu doar cu numele, ci cu întreaga noastră viaÈ›ă – să practicăm creÈ™tinismul, formându-ne aptitudini, priceperi, obiÈ™nuinÈ›e moral-duhovniceÈ™ti corespunzătoare învăÈ›ăturii creÈ™tine, adică să ne formăm anumite deprinderi de viaÈ›ă, prin care să adeverim creÈ™tinătatea noastră. Cartea pe care o prezentăm spre lectură cititorului reprezintă, prin conÈ›inutul său, îndemnul la un mod de viaÈ›ă creÈ™tin. Ca acest îndemn să fie mai convingător, vă propunem spre cercetare cuvântul de învăţătură, rostit de Mitropolitul Antonie al Surojului, la Duminica a 14-a după Rusalii: Pilda nunÈ›ii fiului de împărat. Prin cuvântul său, Sfântul Antonie cheamă toÈ›i creÈ™tinii la o cugetare profundă despre lucrarea mântuirii, pe care trebuie s-o facem ca să ne putem întoarce la Dumnezeu È™i să fim primiÈ›i drept fii ai Săi: „ToÈ›i suntem chemaÈ›i de Dumnezeu la viaÈ›a veÈ™nică, să intrăm în această minunată taină a iubirii pe care o reprezintă în sine ÎmpărăÈ›ia lui Dumnezeu. Suntem chemaÈ›i să fim fii ai lui Dumnezeu, înrudiÈ›i Lui, È™i mai mult decât atât – ni s-a dat să-L vedem pe Hristos, Care s-a făcut om de dragul nostru, să-L vedem frate după umanitate È™i Dumnezeu după natura Lui. Iar prin Hristos – să-L vedem în Dumnezeu pe Tatăl nos-
 tru È™i să ne facem «părtaÈ™i dumnezeirii», după cuvântul minunat spus de Apostolul Pavel. Pilda nunÈ›ii fiului de împărat din Evanghelie 2
 ne avertizează că nu toÈ›i cei chemaÈ›i vor intra în slava lui Dumnezeu. Oare nu suntem È™i noi asemenea celor din această pildă? Oare nu zicem noi lui Dumnezeu:
 «Doamne am alte treburi, mi-am cumpărat o parcelă de pământ, acum este a mea È™i trebuie s-o prelucrez (sunt angajat în ceva, trebuie să plec undeva etc.)» È™i
 astfel pierdem libertatea de a merge la Dumnezeu. Noi ne lipim de lucrurile pământeÈ™ti, lumeÈ™ti È™i nu ne
 putem rupe de ele. Cineva dintre noi, cei chemaÈ›i la sărbătoare, zice Domnului: «Acum am treabă, o să-mi aduc aminte de Tine, Doamne, după… Mă voi ruga Èšie altă dată, mai târziu, acum sunt ocupat, trebuie să fac ceva, să zidesc, să mă manifest…» Trec anii È™i niciodată nu vineDeprinderi de viata crestina

Copilul ar trebui sa-L cunoasca pe Hristos nu din carti cu poze, ci din modul de gandire, din stilul de viata, din legaturile reciproce ale membrilor familiei.  Daca in acest chip Il cunoaste pe Hristos, Hristos va fi aproape si va deveni drag sufletului sau pentru toata viata.  Tocmai in acest fel au fost crescuti crestinii cei de demult, mucenicii, mucenitele si Parintii Bisericii de catre familiile lor crestine.

Cartea de fata ne arata cum se pune temelia adevaratei educatii religioase: incepand cu cea mai frageda varsta, sa fie umplut sufletul copilului cu un continut crestin corespunzator – nu doar cu lucruri vremelnice si superficiale, ci cu cele care raspund celor mai profunde cerinte ale fiintei lui.  Astfel, copilul va putea depasi usor ispitele ce se nasc in suflet.

Timpurile sunt vitrege; un singur lucru ne mai rămâne: smerenia. Trebuie să te smereÈ™ti! Acesta este lucrul cel mai de preţ şi cel mai de folos! GrăieÈ™te prorocul David: „Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrântă È™i smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”
Mai bine un păcătos smerit decât un drept plin de mândrie! Trebuie să petreci împreună cu Domnul prin rostirea Rugăciunii lui Iisus. În mintea ta, în inima ta, în cugetul tău È™i pe buzele tale pururea să fie: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÈ™te‑mă pe mine, păcătosul.”
Cât de fragile sunt cele pământeÈ™ti: È™i frumuseÈ›ea, È™i sănătatea! Să-I aducem mulÈ›umită Domnului È™i să ne mărturisim înaintea Lui neputinÈ›a È™i nevrednicia, să Îi mulÈ›umim cu smerenie.
Ieromonahul Nikon

EdiÈ›ia de faÈ›a face parte din volumul "Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina" apărut în 2005.

† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

În viața lumii și a omului sunt momente în care Dumnezeu vorbește și momente în care Dumnezeu tace. Sau cel puțin așa le percepem noi. Căci nu numai prin cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate, ci toate se și țin în ființă prin cuvântul Său, cel de viață făcător. Încât, înțelegând așa taina vieții, Dumnezeu nu încetează niciodată a vorbi. Dacă ar înceta, viața însăși ar sfârși.

În întreaga creație, omul are un rol și un loc special. El nu doar că primește viață de la Dumnezeu, dar are înscrisă în ființa sa și capacitatea de a grăi cu Creatorul său. Dumnezeu a vorbit cu omul în Rai, l-a cer­cetat și după izgonirea din grădina Edenului. Ulterior, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu, omul a pierdut capacitatea de a primi cuvântul Său. Patriarhii Vechiului Testament, prin viață curată și prin credința în Dumnezeul cel viu, au putut primi în inima lor cuvântul dumnezeiesc. Iar când Moise a vorbit cu Dumnezeu, poporul ce era scos din robia Egip­tului, încredințat de realitatea acestui dialog, s-a minunat, exclamând: „Astăzi am văzut că Dumnezeu grăiește cu omul și acesta rămâne viu” (Deut. 5, 24). Uimire firească, pentru că nu se mai întâmplase în istorie ca vreun popor să audă „glasul Dumnezeului celuiviu, grăind din mijlocul focului” și „să rămână viu” (cf. Deut. 4, 33).

Încât un înțeles al cuvintelor ce se constituie ca motto al prezentului volum ar fi acela că nu oricine și nu oricum poate primi cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ființa celui întunecat de păcate și cu inimă învâr­toșată de patimi și mândrie, cuvântul dumnezeiesc este foc ce mistuie. Pe de altă parte, mai ales după întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, putem desluși și un alt înțeles al versetului citat din cartea Deuteronomul. Omul rămâne cu adevărat viu (nu doar biologic), în măsura în care grăiește cu Dumnezeu. Din relația cu Dumnezeu, Care ni Se comunică în Sfintele Taine, primim noi viață. De aceea, Sfânta Împărtășanie se mai numește și Cuminecare.

Pentru a dobândi viața veșnică e nevoie, așadar, să primim și să împlinim cuvântul lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru insistă mult proorocii Vechiului Testament. „Ascultă glasul Domnului în cele ce-ţi grăiesc eu și bine-ţi va fi și sufletul tău va fiviu” (Ier. 38, 20), avertizează Ieremia pe poporul ales. Iar Isaia transmitea poporului ales cuvântul Domnului: „Ascultaţi-Mă pe Mine și viu va fi sufletul vostru” (Is. 55, 3). Când, de-a lungul istoriei, evreii nu respectau cuvântul lui Dumnezeu, intrau în robie sau în mari necazuri, ori chiar erau dați pe mâna morții, căci nu împlineau „ceea ce omul trebuie să împlinească, ca să fie viu” (Iez. 20, 21).

Chiar și după două mii de ani de creștinism, ne confruntăm cu difi­cultăți în a percepe cuvântul Domnului. El nu încetează să ne vorbească și azi, precum mulțimilor de pe muntele Fericirilor, dar o pretenție de­monică de superioritate îl împiedică pe om să asculte. Și atunci, și acum, Mântuitorul avertizează că nu Îl putem auzi pentru că, mândri fiind, cuvântul Său nu încape în noi (cf. In 8, 37). Prea plini de sine și de ale noastre, nu mai avem cum să facem loc lui Dumnezeu în inima și în viața noastră. Iar aceasta înseamnă a ne da morții, căci omul nu poate fi cu adevărat viu decât atunci când este cu Dumnezeu, Cel ce ne spune: „Eu sunt viu și voi veţi fi vii” (In 14, 19). Iar ca să fie omul viu trebuie să fie mai întâi născut din nou, „nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestrică­cioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu celviuși Care rămâne în veac” (I Pt 1, 23).

O altă cauză a dificultății cu care ne deschidem către cuvântul lui Dumnezeu o reprezintă și inflația de cuvinte, explozia de canale de in­formare din zilele noastre. Omul este derutat de varietatea copleșitoare de texte la care poate avea acces. Iar multe dintre scrieri sunt departe de a-și trage seva din solul fertil al Sfintelor Scripturi. Însă, chiar și în acest veac, Dumnezeu intră în dialog cu omul. Avem încredințarea aceasta mai ales cercetând viața celor ce s-au săvârșit întru sfințenia Lui. Cunoaștem că Hristos Domnul a vorbit, nu demult, unui monah din Sfântul Munte. În străduința lui de a se apropia de Dumnezeu, când era convins că strigătul său este în zadar, că se mistuie în tăcerea neînduplecată a Dom­nului, Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) aude: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Astfel, află calea smulgerii din inima sa a rădăcinii păcatului, mândria, și a bunei așezări în starea de smerenie, cea care face ca dialogul cu Dumnezeu să devină posibil.

Ucenicul acestui sfânt contemporan, Arhimandritul Sofronie Saharov(1896-1993), a experiat și tăcerea lui Dumnezeu, în sensul că nu a primit cuvânt lămuritor de la Domnul când a fost supus unor grele încercări. Într-o scrisoare din 1984, Părintele Sofronie notează: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu și să ne îndreptăţim pe noi înșine, dar iarăși, nu este ușor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoșatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem și noi”.

Dar și tăcerea, ca și cuvântul, poate fi tot o formă de comunicare. „Sunt cuvinte care nu cuvântă/ și sunt tăceri ce pot să spună tot”, constată Demostene Andronescu,un poet care a trecut prin iadul temniţelorcomuniste. Și când ne grăiește, și când tace, Dumnezeu ne comu­nică ceva. Se comunică pe Sine Însuși, dacă noi avem smerenia de a-L urma întru toate. Tăcerea poate fi locul în care noi creștem în Domnul, dacă stăruim în a-I vorbi. În tăcere, Dumnezeu ne face loc la masa dialogului, e o invitație de a ne cultiva demnitatea de persoane capabile a I se adresa.

***

Tema aceasta, a vorbirii și a tăcerii în Revelație, este fundamentală pentru viața creștinului. Este binevenit, așadar, acest volum, care cuprinde o frumoasă desfășurare de texte, de reflecții pe marginea acestui subiect. Faptul că ele sunt dedicate, la împlinirea a 65 de ani de viață, unui om atât de absorbit de cuvintele Scripturii, nu este deloc întâmplător. În persoana Părintelui Profesor Petre Semen vorbirea și tăcerea au întot­deauna un rost. L-am cunoscut bine, în vremea când era cadru didactic la Seminarul Teologic din Craiova, regăsindu-l apoi, după mai bine de două decenii, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. Îl cunosc ca pe un om care-și hrănește ființa din cuvântul Scrip­turii, în special din textele Vechiului Testament. Așa cum consfințește tradiția noastră patristică, în Evanghelie se recapitulează Legea și Proorocii. Încât râvna Părintelui Petre Semen pentru a cerceta sursele prime, cro­nologic vorbind, ale credinței noastre, trebuie înțeleasă prin prisma cu­vintelor psalmistului: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 2).

Părintele Profesor Semen s-a impus, mai întâi, în conștiința semina­riștilor, apoi, a studenților, ca o persoană cu reale abilități didactice. Seriozitatea discursului academic, corectitudinea, imparțialitatea, punctua­litatea, lucrul întotdeauna bine făcut sunt câteva dintre calitățile care l-au impus în învățământul teologic românesc. Sfinția sa are capacitatea de a se pregăti temeinic pentru împlinirea misiunii primite de la Dumnezeu, indiferent de natura ei: fie că este vorba despre cursul de la catedră, de predica de la amvon sau de redactarea unui text teologic.

Îi dorim Părintelui Profesor Petre Semen să continue ani mulți de acum încolo a lucra în ogorul Domnului, având alături, mai ales, fru­moasa-i familie și pe cei ce îi sunt ucenici. Să fie binecuvântat în lucrurile sale și toate să fie săvârșite spre slava lui Dumnezeu, Cel Întreit în Persoane, pe Care să-L primească în casa și în inima sa precum Avraam L-a primit la stejarul din Mamvri.

Binecuvântăm pe toți cei care, cu dragoste și cu recunoștință, s-au ostenit pentru ca acest volum să vadă lumina tiparului, vorbind lumii despre Dumnezeu, mai ales acum, când adesea lumea tace în privința Sa. Să avem credința lui Avraam, răbdarea lui Iov, pocăința lui David, îndrăzneala lui Moise și râvna lui Ilie pentru ca să putem pregusta, încă din această viață, lumina taborică a slavei Domnului nostru Iisus Hristos!