Eu, ca elev, ca student, duceam o viaÈ›ă de Heidelberg. Cântec, băutură, distracÈ›ie. Abia când am fost rănit de moarte pe front È™i Dumnezeu mi-a salvat viaÈ›a când era imposibil, adică niciun medic nu mai spunea că e posibil să mai trăiesc, toÈ›i È™i-au exprimat părerea, ca medici, că cel mult două ceasuri mai am de viaÈ›ă. Două ore. Cam cât se scurge sângele de la un curcan mare. Și Dumnezeu m-a salvat. În două ore, în loc să mor, eram dus de un avion la È™ase sute È™i ceva de kilometri, la un spital militar. Și erau medicii anunÈ›aÈ›i, medicii spitalului, erau toÈ›i în costum de operaÈ›ie. Nici nu m-au identificat măcar, m-au pus imediat pe masa de operaÈ›ie, doar m-au È™ters puÈ›in cu spirt, aÈ™a, ca să... nici nu mi-au luat identificarea pe care o avea orice militar, aceea de metal, cu numele, contingentul, regimentul È™i toate astea. Ei È™tiau că-i urgent. Las că vedem noi cine-i, dacă-l salvăm!
Și atunci, aÈ™a cum un om păcătos s-a gândit încă în avion, dacă Dumnezeu m-a salvat, să-mi ănchin È™i eu viaÈ›a la ceea ce vrea Dumnezeu, nu ce vreau eu. După operaÈ›ie, când am primit nu concediu, ci un fel de învoire cu revenire la spital, m-am dus la Mănăstirea Putna È™i mi-am închinat viaÈ›a lui Dumnezeu...
Părintele Adrias FăgeÈ›eanu