Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Început odată cu retragerea în 273 în deşert a lui Antonie cel Mare, monahismul egiptean e una din cele mai formidabile aventuri spirituale din istoria umanităţii. Izolaţi de lume, de lucruri şi de oameni, asceţii descoperă că rădăcina ultimă a păcatului cu fapta stă înăuntrul minţii lor, în gândurile pătimaşe insuflate de demoni; ele împiedică mintea de la rugăciune, contemplare şi vederea lui Dumnezeu. Trecând prin experienţa aspră a ispitelor, monahii devin specialişti în războiul nevăzut cu gândurile şi demonii.

Experienţa ascetică a părinţilor pustiei a fost sistematizată în mod strălucit de avva Evagrie Ponticul († 399). În scrierile cuprinse în volumul de faţă — şi traduse pentru prima dată în limba română — el oferă atât catalogul principalelor opt gânduri demonice care-l chinuie pe om, cât şi remediile lor ascetice în pagini antologice de psihologie şi demonologie ascetică. La acestea se adaugă un unic în felul lui manual-arsenal practic de combatere a sugestiilor gândurilor demonice sub forma a 498 de citate biblice prin care mintea poate replica diverselor ispite după modelul Mântuitorului în deşertul Karantaniei.

Într-o epocă a tiraniei mediilor şi tentaţiilor virtuale, actualitatea lecţiilor ascetice ale acestor scrieri fundamentale pentru orice creştin duhovnicesc se impune cu o evidenţă care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie.

Traducerea si prezentarea de Diac. Ioan I. Ică jr 

Prefaţă: Ieromonah Gabriel Bunge

 Natalie Depraz e unul dintre cei mai importanÈ›i È™i creativi gânditori contemporani afiliaÈ›i direcÈ›iei fenomenologice a filozofiei contemporane.
 Pentru autoare, vitalitatea fenomenologiei e dată de capacitatea ei de a da seama într‑un mod de gândire È™i de viaÈ›ă practic È™i concret de tot ceea ce experiază în fiecare moment subiectul uman È™i mai ales de toate formele posibile de alteritate.
 Centralitatea temelor întrupării, atenÈ›iei È™i inimii în fenomenologia teoretică È™i practică a Nataliei Depraz rezonează deloc întâmplător cu centralitatea lor în teologia creÈ™tină în general È™i în expresia spirituală a Ortodoxiei răsăritene. Primită de PaÈ™tele anului 2004 în Biserica Ortodoxă È™i devenită astfel un fenomenolog creÈ™tin ortodox asumat, Natalie Depraz a prezentat în acelaÈ™i an la Universitatea din Poitiers, în dosarul de abilitare, ciclul de studii despre corpul slăvit care face substanÈ›a volumului de faÈ›ă. Atentă cititoare a sfinÈ›ilor PărinÈ›i, dar È™i a gânditorilor teologici ortodocÈ™i contemporani (Ch. Yannaras, P. Evdokimov, V. Lossky), Natalie Depraz urmăreÈ™te fenomenologic această experienÈ›ă intensificată a corpului.
 „Teofenomenologia” propusă nu vrea să fie nici o teologizare a fenomenologiei, nici o fenomenologizare a teologiei, ci o punere în practică a unui model al co-generativităÈ›ii lor, urmărind în concret în descrierea corpului slăvit co-generarea categoriilor experimentale ale ortodoxiei È™i fenomenologiei. O viziune promiÈ›ătoare È™i luminoasă pentru care cititorul ortodox e dator Nataliei Depraz cu recunoÈ™tinÈ›ă bucuroasă. 

Scrisă într-un stil simplu È™i accesibil, cartea de faÈ›ă oferă o excelentă sinteză a elementelor ce alcătuiesc „practica” rugăciunii personale aÈ™a cum s-a cristalizat aceasta în cele mai vechi È™i autorizate documente È™i mărturii ale spiritualităÈ›ii creÈ™tine din secolele III–IV.

Autorul ei, eruditul monah Gabriel Bunge, este un iubitor entuziast È™i lucid al TradiÈ›iei răsăritene. El pune astfel la dispoziÈ›ia cititorului modern interesat un „ghid practic” — veritabil abecedar al rugăciunii — care să conducă la o revitalizare È™i reasumare existenÈ›ială a modului patristic al rugăciunii propus de TradiÈ›ia autentică a Bisericii.

Pentru a fi însă eficientă È™i vie, nu doar culturală, această recuperare trebuie să ia aminte la sfatul avvei Evagrie Ponticul: „Nu vorbi numai cu plăcere despre faptele PărinÈ›ilor, cere-È›i de la tine È™i săvârÈ™irea întru osteneală a faptelor lor.”

Acest volum oferă cititorului un „dosar” hagiografic cuprinzând traducerea integrală și riguroasă a celor mai vechi documente — trei „vieți” și o „slujbă” — care dau mărturie despre una dintre cele mai fascinante figuri duhovnicești din sinaxarul ortodox: cuviosul Maxim Kavsokalyvis sau „Arzătorul de colibe” (cca 1270–1365). Ascet nonconformist, nebun pentru Hristos, isihast și văzător cu Duhul, Maxim apare drept una din cele mai impresionante figuri ale Athosul secolului XIV.

„Dosarul” hagiografico-liturgic e întregit de două studii remarcabile redactate de regretatul episcop Kallistos Ware și de eruditul bizantinolog Antonio Rigo. Ele pun în evidență împletirea unică în viața sfântului a trăsăturilor tipice unui nebun pentru Hristos cu aspectele originale ale unui isihasm „popular”, marcat de o intensă evlavie față de Maica Domnului. Isihasmul sfântului Maxim Kavsokalyvis apare astfel în același timp iconologic și hristo-mariologic, unind inseparabil în evlavie și rugăciune figura Dumnezeului-om Iisus și cea a primului om integral îndumnezeit, Preacurata Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu și „tron al Treimii”.