A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele din cale-afară de aspre, şi să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea vieţii cu măsură, a nevoinţei cu măsură. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepţilor e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia pluteşte cu bine. Cu adevărat, viaţa noastră seamănă cu plutirea unei corăbii, lumea – cu o mare, trupul – cu o corabie; sufletul este în trup ca un om în corabie, iar faptele sunt ca o încărcătură. Dacă corabia este goală, se porneşte vântul şi ea se răstoarnă în scurtă vreme. Dacă este împovărată peste măsură, este aproape de înec chiar şi atunci când nu sunt valuri şi nu e vânt – iar dacă se pornesc valurile şi vântul, se va cufunda fără întârziere. Doar încărcând cu măsură corabia vei putea pluti fără de necazuri, se va cufunda fără întârziere”. 
La fel să gândeşti şi cu privire la nevoinţe. Dacă n-ai nimic din faptele cele bune, te vei răsturna în noianul ispitelor. Dacă vei începe să ridici povară mai presus de puterile tale, curând te vor strivi istovirea sau trufia. Dacă te vei osteni şi te vei ­nevoi însă după putere, vei rămâne slobod de nenorociri. 
Să ştii: calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată. Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, vei urca la Cer ca pe o scară şi vei ajunge în Rai.
Sfântul Dimitrie al Rostovului 

Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dragostea părintească e sacră, însă nu trebuie să uităm că faţă de dragostea conjugală ea vine pe locul doi. Nu este îngăduit ca afecţiunea pătimaşă pentru copii să întunece sentimentele conjugale în loc să le întărească şi să le facă mai elevate. Copilul trebuie să crească în dragoste, dar mai întâi de toate el trebuie neapărat să vadă strălucirea dragostei dintre tatăl şi mama sa şi abia apoi să se scalde în dragostea lor părintească faţă de el. În familia unde au amorţit sentimentele reciproce ale părinţilor, inima copilului poate să se răcească, să nu înveţe să iubească oricât de tandră ar fi cu el mama şi oricât de grijuliu ar fi cu el tatăl. (Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale)

Cel ce a născut dă doar viaţă, pe când cel care a crescut şi a învăţat bine odrasla sa i-a dat o viaţă bună. Suntem datori faţă de taţii care ne-au născut, însă faţă de taţii care ne-au crescut bine şi ne-au învăţat buna credinţă avem o datorie cu mult mai mare, pentru că cei ce ne-au născut sunt părinţi în viaţa vremelnică, pe când taţii care ne-au crescut în buna credinţă ne nasc spre Viaţa Veşnică. Cine va face şi va învăţa, acela mare se va chema în Împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19). (Sfântul Tihon din Zadonsk)

Ceea ce până nu demult era aproape de neconceput a devenit normă în lumea contemporană. Nimic nu poate schimba însă cuvintele Mântuitorului despre aceea că „nici porţile iadului nu vor birui” Biserica pe care El a zidit-o. Înseamnă că noi avem până la sfârşitul veacurilor o cetate de refugiu, un bastion care nu va fi biruit de nici un fel de duşman. O parte a Bisericii mari este şi Biserica cea mică, pe care noi trebuie să o zidim în cadrul familiei noastre, în cadrul relaţiilor noastre cu aproapele, căci avem făgăduinţa Domnului că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Iar dacă în mijlocul acestor doi sau trei este Hristos, atunci nici familia, care se zideşte ca fiind o mică Biserică, nu poate fi biruită de porţile iadului, fiind ultimul nostru bastion. 
Această carte abordează probleme legate de căsătorie, relaţiile cu copiii, cu apropiaţii şi rudele, chestiuni ridicate de tinerii enoriaşi ai capelei Sfânta Tatiana din cadrul Universităţii de Stat din Moscova. Aceste probleme au fost discutate cu parohul capelei studenţeşti, părintele Maxim Kozlov, absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul respectivei Universităţi şi doctor în teologie. 

Traducere din limba rusa de Eugeniu Rogoti 
Foto coperta: Cristina Ionescu-Berechet 

Problema comunicării este una din cele mai grave urmări ale păcatului şi este prezentată în mod dramatic în istoria turnului Babel. Simţământul conştient sau inconştient al decăderii noastre personale ne face să ne temem a ne descoperi şi a avea încredere în aproapele nostru, deoarece ne temem că, de ne va vedea aşa cum suntem în mod real, ne va respinge. Aşa că zidim împrejurul nostru ziduri de apărare, ţesem perdele de fum şi codificăm mesajele trimise celorlalţi oameni. Cel care înţelege ­problemele comunicării ignoră exprimarea verbală şi ­răspunde direct la mesajul esenţial. 
Măsura psihoterapiei depinde de măsura psihoterapeutului, iar măsura acestuia depinde de măsura omeniei din el – acestei raze diafane a iubirii dumnezeieÈ™ti care a pătruns întunecimea grea a egoismului omenesc. Preotul trebuie să înveÈ›e È™i unele tehnici, căci È™i aceasta poate fi o dovadă a dragostei, dar va trebui să nu uite niciodată că rodnicia lui pastorală va fi direct proporÈ›ională cu gradul iubirii sincere pentru omul ­care se cuibăreÈ™te în inima lui. Iar psihoterapeutul ­care se va încredinÈ›a că răspunsul la această ­arzătoare întrebare nu se află în scrierile psihiatrice poate îÈ™i va depăÈ™i prejudecăÈ›ile È™i va încerca È™i teologia. (Pr. Filoteu Faros)

Traducere din limba greaca de Pr. Serban Tica

In centrul vietii crestine a fost intotdeauna Dumnezeiasca Liturghie: Jertfa Trupului si a Sangelui lui Hristos, fara de care impartasirea cu Dumnezeu nu este cu putinta.  A constientiza toata insemnatatea ei, a lua parte la ea cu toata fiinta, cu toata mintea si cu toata inima, este una dintre cele mai mari lucrari ale crestinului - si pe calea ei ne calauzesc predicile cu insuflare dumnezeiasca ale unuia dintre sfintii vremurilor moderne.  Ierarh atat traitor, cat si invatat, a carui propovaduire a fost intotdeauna intarita de vietuire, Serafim al Dimitrovului a reusit sa transmita pastoritilor sai nu simple cunostinte, ci har si putere pentru a trai crestineste in vremuri a caror greutate abia ne-o putem inchipui astazi. 

Incantatoare prin simplitate si frumusete, aceste invataturi ale Sfantului Serafim despre Dumnezeiasca Liturghie vor da cititorului sa guste din puterea care i-a purtat cu biruinta pe noii Mucenici si Marturisitori prin cele mai cumplite prigoane din istoria crestinatatii.

Cartea infatiseaza cititorului minunatul ajutor primit in ultimii ani de credinciosii din lumea ortodoxa rasariteana prin mijlocirea Sfantului Luca al Crimeei.

Nadajduim ca minunile cuprinse intre filele ei sa sporeasca evlavia crestinilor catre acest mare sfant al veacului al XX-lea, care in timpul vietii sale pamantesti s-a aratat, dar mai cu seama dupa mutarea sa in locasurile ceresti continua sa se arate grabnic ajutator si tamaduitor al tuturor celor ce sufera trupeste ori sufleteste.

Fie ca rugaciunile catre Dumnezeu ale noului doctor fara de arginti sa aduca alinare si folos tuturor celor ce vor primi in inima, cu dragoste si credinta, uimitoarele lucrari savarsite in vremurile noastre de Duhul Sfant prin alesul Sau!

In anul 313, Împaratul Constantin cel Mare declara crestinismul ca religie licita pe întreg cuprinsul Imperiului Roman. Perioada imediat urmatoare este marcata de înflorirea gândirii si a culturii crestine, într-o societate înca tributara conceptiilor antice de viata. Parintii Capadocieni s-au aflat în centrul acestui proces fara precedent, fiecare în parte constituind o mirabila punte de întâlnire între cultura clasica si teologia crestina. 
„Capadocienii” reprezinta o buna introducere în viata si în opera celor trei mari personalitati ale sfârsitului de secol IV: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz si Sfântul Grigorie de Nyssa. Daca îi privim la un loc, acesti barbati constituie, împreuna, o putere majora în procesul de aparare si dezvoltare a Ortodoxiei crestine dupa Sinodul de la Niceea. Daca îi privim individual, fiecare se vadeste a fi un teolog de seama. Lucrarea de fata subliniaza principalele aspecte ale contributiei teologice a fiecaruia dintre ei.