Pe cerul cel gandit al Bisericii noastre multe stele prealuminoase, adica Sfinti cunoscuti, fac parte din tagma mirenilor.  In afara de Mucenici si de Noi-Mucenici, care in majoritatea lor sunt mireni, exista si multi mireni sfinti.

Sfintenia, asadar, nu este un privilegiu in exclusivitate al monahilor si al celor sfintiti, ci ea este cu putinta sa fie atinsa de orice crestin care are credinta dreapta si ravna pentru nevointa.

Cu Batranul Arsenie se pare ca se implineste cuvantul evanghelic: "Iata cu adevarat israelitean, intru care nu este viclesug". A fost din fire cinstit, simplu, fara de rautate, bland, ascultator, neagonisitor si, in mod deosebit, un nevoitor cum rar se intalneste. Pentru Batranul Arsenie, intotdeauna da era da, iar nu era nu.

Niciodata nu tinea minte raul, orice i-ai fi facut, niciodata nu se mania, niciodata nu facea rau nimanui. Traia in ascultare cu o desavarsita acrivie, si de aceea, prin ascultarea si desavarsita credinta ce le avea in staretul sau, traia zilnic mai presus de legile firii.

In privegherile pe care le incepea de cu seara, se ostenea peste masura cu mii de metanii si cu starea de toata noaptea in picioare, pana se lumina de ziua. Atat de mult se adancea in rugaciune si se daruia ei, incat de multe ori, cand se apropia timpul lucrului, nu voia sa se dezlipeasca de rugaciune.

Batranul acesta, cu toata simplitatea lui, a prins sensul vietii monahale. S-a predat pe sine in intregime ascultarii si nevointei, de aceea L-a si gasit pe Cel dorit. A gasit inlauntrul sau rugaciunea, L-a gasit pe Dumnezeu.

Monahul Iosif Vatopedinul

Pastrator cu scumpatate si lucrator al traditiei noastre patristice, Staretul Iosif n-a incetat vreodata lucrarea inalta a pocaintei, potrivit terminologiei Parintilor nostri.

Asezand faptuirea drept temelie a contemplatiei, Staretul a strabatut calea vietii duhovnicesti cu multa suferinta, urcand toate treptele scarii duhovnicesti.  Si astfel, cu ajutorul Harului, ajungand purtator de Dumnezeu si minte indumnezeita, ne-a daruit intr-o forma innoita, noua, celor de azi, care suntem mult insetati si lipsiti de invatatura, toata traditia Parintilor celor de demult.  Staretul, dupa ce a strabatut acelasi drum si a facut aceeasi calatorie purtatoare de cruce ca si cei din vechime, impartasindu-ne experientele sale, ne da posibilitatea si noua, celor de azi, sa fim urmasi si continuatori ai Sfintilor nostri Parinti.

Monahul Iosif Vatopedinul

Parintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiti parinti care au vietuit la Sfantul Munte, a carui faima a depasit cu mult hotarele Greciei. Veneau la Parintele Paisie pentru a-l vedea si a-i cere sfat oameni din cele mai diferite colturi ale lumii: Australia, America, Canada, Germania, Rusia, Romania, Franta, Africa. Si toti plecau bucurosi si impacati sufleteste dupa o intalnire cu parintele.

Aceste epistole s-au scris de fericitul Batran Paisie si au fost trimise catre Sfanta Sihastrie a Sfantului Evanghelist Ioan Teologul.

Epistolele au fost pregatite pentru aceasta editare cu putine luni inainte de adormirea Batranului, dar el ne-a spus ca ele sa se editeze dupa adormirea sa si sa cuprinda si testamentul sau, care legalizeaza si asigura curatia si neschimbarea epistolelor.

(lipsa text)

In zilele noastre, in ciuda extraordinarului progres al stiintei medicale, bolnavii se inmultesc si apar boli noi.  Aproape fiecare familie a trecut sau trece prin incercarile bolilor.  De aceea este foarte folositor sa cercetam care este cauza bolilor si cum vom putea sa le infruntam duhovniceste, ca sa dobandim folos pentru sufletul nostru.  Asa cum vom vedea, boala, care fie se datoreste pacatului, fie altei pricini, este un mijloc de tamaduire si curatie a sufleului.

De multe ori neliniştea pe care o vedem la oamenii din lume în lupta lor zilnică pentru nevoile vieţii o observăm şi în lupta duhovnicească pe care o ducem noi, credincioşii creştini. Deseori ne întrebăm ce cere Dumnezeu de la noi, ce este ceea ce ne lipseşte încât ne-am pierdut pacea. Nu cumva mai mult post şi nevoinţe, mai multă milostenie, mai multă rugăciune?

Toate aceste virtuţi, fireşte, sunt necesare, şi omul trebuie să se nevoiască în ele după puterea lui, dar nu constituie scopul vieţii duhovniceşti. De aceea nu trebuie să fie nici scopul final al luptei noastre. Fiindcă Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât să avem inima curată, pentru a veni şi a locui în ea. Acest lucru ne este arătat de însuşi Iisus Hristos, Care îi fericeşte pe cei curaţi cu inima: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu

Însă în ce fel este această inimă? Cum se întinează şi cum se curăţeşte? La aceste întrebări, precum şi la descrierea bunătăţilor cereşti pregătite pentru cei curaţi „cu inima”, ne răspund sfinţii, prin cuvântul lor sfinţit şi viaţa lor minunată.

Se întâmplă deseori în viaţa noastră să vedem păcatul prin două lentile total diferite. Înainte de a-l săvârşi îl vedem prin lentila nesimţirii, astfel încât considerăm păcatul ceva absolut firesc. Însă după săvârşirea lui, îl vedem pe acesta prin lentila deznădejdii, care-l măreşte şi ne conduce la convingerea că nu-i posibil să primim iertare de la Dumnezeu. Astfel, deznădăjduim pentru mântuirea noastră.

Însă Hristos ne descoperă o cale sigură prin care putem primi iertarea păcatelor noastre, oricât de mari ar fi ele: Să-i iertăm din toată inima şi să-i iubim pe cei care ne-au nedreptăţit în vreun fel.

Iubirea este culmea virtuţilor. Aceasta L-a adus pe Dumnezeu pe pământ şi tot aceasta L-a înălţat pe Cruce. Chiar Hristos ne spune: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi… Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Aşadar iubirea noastră este adevărată doar atunci când imită iubirea lui Dumnezeu şi se oferă tuturor, fără deosebire. Nu-i posibil să spunem că avem iubire şi să nu-i iubim pe toţi, adică şi pe cei care ne nedreptăţesc sau uneltesc împotriva noastră, pe vrăjmaşii noştri. Tocmai în acest punct se va vedea dacă avem iubire adevărată.