Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Singurul mijloc adevărat pentru dobândirea bunăstării noastre în viaţa aceasta şi în cea viitoare este concentrarea permanentă a atenţiei noastre în lăuntrul nostru asupra propriei noastre conştiinţe, asupra gândurilor, vorbelor şi faptelor noastre spre a le cumpăni fără părtinire. Acest mijloc ne dezvăluie rătăcirile noastre în viaţă şi ne arată singura cale către mântuire. Calea aceasta este lăsarea totală a întregii noastre fiinţe, a noastră înşine cu toate împrejurările vieţii noastre, în voia lui Dumnezeu. Ca emblemă pentru această orientare a noastră către Dumnezeu să ne fie planta floarea-soarelui (iliotropion), ea să fie totdeauna înaintea ochilor noştri.

Floarea-soarelui este floarea care se îndreaptă tot timpul către soare, şi dimineaţa, şi în miezul zilei şi seara nu numai în zilele luminoase, ci şi în cele întunecate. Naturii acestei flori trebuie să îi urmeze voia omenească, îndreptându-se către Dumnezeu şi voia Lui dumnezeiască ceas de ceas nu numai în zilele luminoase ale vieţii sale, ci şi în cele întunecate, adică în zilele grele ale vieţii. Sfinţenia întregii vieţi omeneşti, după cugetarea unui teolog înţelept, alcătuieşte desăvârşirea întregii vieţi creştineşti şi unirea în persoana creştinului a tuturor virtuţilor celor săvârşite după putere, ce se întrunesc, ca într-un centru, în acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Maximovici, acest om micuÈ›, adus de spate, cu părul încâlcit È™i hainele modeste, cu un defect de vorbire È™i o voce molcomă, odată ajuns arhiereu, a început a umbla adeseori desculÈ›, chiar dacă unii au început să spună despre el că e smintit la minte. Grija de căpătâi a Sfântului Ioan era îndreptată către inima sa adâncă, de aceea a ajuns să-L odihnească pe Hristos cu o asemenea plinătate, încât sălăÈ™luirea Duhului Sfânt întru el s-a preschimbat într-o îmbrăÈ›iÈ™are desăvârÈ™ită, dăruită întregii firi omeneÈ™ti.
Din această pricină, cei care iubeau Adevărul È™i cunoÈ™teau puterea rugăciunilor È™i blândeÈ›ii dumnezeieÈ™ti ale Sfântului Ioan, nu se lăsau amăgiÈ›i de aparenÈ›a exterioară, ci, apropiindu-se cu sfială È™i smerenie, descopereau că, sub firava sa înfăÈ›iÈ™are, se ascundea un colos de rugăciune È™i dragoste, un suflet nespus de mărinimos care purta întru el suspinul Duhului Sfânt pentru întreaga zidire. 
ViaÈ›a sa, tăinuită cu Hristos în Dumnezeu, s-a făcut un izvor neîncetat de daruri ce se revarsă îmbelÈ™ugat către toÈ›i cei care îÈ™i deschid braÈ›ele inimii spre a se încredinÈ›a Domnului. De aceea faptele È™i minunile Sfântului Ioan cresc asemenea unor perle în inimile credincioÈ™ilor, dăruindu-le puterea de a nu fi biruiÈ›i de valurile cele amare È™i pline de nebunie ale acestei lumi nestatornice.
GingăÈ™ia, bunătatea È™i blândeÈ›ea, alături de stăruinÈ›ă, răbdare È™i suspin, au făcut din Sfântul Ioan Maximovici unul dintre cei mai mari făcători de minuni ai zilelor noastre. ToÈ›i cei care îi cer, cu credinÈ›ă, grabnicul ajutor, află în acest minunat ierarh, nu numai un binefăcător È™i tămăduitor, ci È™i un prieten È™i sfătuitor tainic, care, cu o nespusă delicateÈ›e, vine în vieÈ›ile
noastre È™i ne scoate la limanul veÈ™niciei, purtând grijă de noi în întregime – suflet È™i trup. Mărturie stau nenumăratele È™i uimitoarele minuni pe care le-a săvârÈ™it încă din timpul vieÈ›ii È™i după adormirea sa, È™i care nu încetează a se înfăptui cu putere până acum.

De-a lungul ultimilor cincizeci de ani, Biserica Rusă din afara Rusiei nu numai că a avut mari realizări spirituale şi culturale, ci a dat şi multe pilde de sfinţenie şi har. Spaţiul nu ne permite să dăm decât şase exemple, deşi au fost mulţi nevoitori duhovniceşti.

...Al treilea dintre ei a fost Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care, în timpul vieţii lui, a fost considerat de mulţi un nebun; numai după moartea sa a fost apreciat pentru înaltele lui virtuţi creştine. A salvat mii de oameni din turma sa din China şi a fost un remarcabil ascet şi om de rugăciune.