(lipsa text)

Acest Acatist ne indeamna sa fim uniti prin tainice legaturi de iubire cu cei ce au incheiat strabaterea cailor lumesti prin jertfa suprema. Sa cerem ajutor eroilor si martirilor nostri sa ne invete taina rabdarii, pentru ca atunci cand vom fi chemati sa depunem propria noastra marturie sa nu sovaim, sa fim hotarati si puternici, ca sa fim biruitori in duh, asa cum au fost ei. 

Din cuprins: 
Canoanele Sfintilor Apostoli 
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431) 
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon 
Sinodul Trulan (692).. 

(lipsa text)

(lipsa text)

In cazul gandirii crestine astazi, credinta si ratiunea nu doar ca se contrazic mai putin ca oricand, dar insasi problema presupusului lor conflict n-are nici un sens si nici macar n-ar trebui sa se puna.  Ne putem pierde eventual credinta, dar cu siguranta nu pentru ca am castigat in ratiune.  S-ar putea sa pierdem din credinta tocmai pentru ca ne imaginam ratiunea incapabila sa inteleaga o parte — si inca o parte decisiva, chiar cea mai decisiva — din ceea ce viata noastra ne face sa experimentam.  Foarte repede cedam: ratiunea nu intelege totul, suntem nevoiti sa admitem spatii imense care ne raman de neinteles si irationale, pe care le abandonam credintei si parerii; si foarte repede renuntam definitiv sa mai gandim ceea ce am alungat deja din campul sensibilului. Din acest somn al ratiunii se ivesc atunci cosmaruri — ideologice.  Prea repede socotita ca venind de la sine si cu totul naturala, separatia intre credinta si ratiune se naste astfel intai dintr-un deficit de rationalitate, dintr-o capitulare fara lupta a ratiunii inaintea a ceea ce e presupus de negandit.  Dar daca nu ne pierdem credinta dintr-un exces de practica a rationalitatii, s-ar putea, din contra, sa ne pierdem adeseori din rationalitate pentru ca excludem prea repede credinta si domeniul pe care ea il deschide, cel al Revelatiei.  Pierzandu-ne credinta pierdem din ratiune.

Episcopul Meletie avea ceva ce rar intalnim la oameni: infatisarea sa amintea de un om venit din ceruri si nu de unul de pe pamant.

Chip ascetic luminos, aproape ca un fulger.  Ochi patrunzatori, blanzi, profunzi.  Cum il vedeai, te si ­minunai – si cu atat mai mult cand il vedeai stand in fata Sfintei Mese sau intre Usile Imparatesti, slujind! 

Mladita a Zakyinthosului si episcop al Eghinei, aparator al Manastirii Strofades, Sfantul Dionisie cel dreptslavitor, acum toti credinciosii sa-l cinstim si sa strigam catre el: prin rugaciunile tale fierbinti mantuiste-ne pe noi, cei care praznuim pomenirea ta si strigam: slava Celui ce te-a preamarit pe tine, slava Celui ce te-a incununat pe tine, slava Celui ce te-a dat noua mijlocitor neobosit.

Povesti cu Sfinti Parinti pentru copii cuminti este o colectie duhovniceasca pentru copii, care isi propune sa-i familiarizeze pe cei mici cu vietile unor sfinti mai putini cunoscuti, insa mai apropiati de noi ca timp sau ca spatiu.

Prima carte din serie este dedicata Cuviosului Siluan Athonitul, care a trait intre 1866 si 1938, petrecand cea mai mare parte a vietii sale in Grecia, la Muntele Athos.

Rândurile acestei poveşti, dragii mei, vă vor învăţa, printre altele, că boala cea mai cumplită din lume – o boală care se răspândeşte, din păcate, în zilele noastre – este indiferenţa. Indiferenţa însingurează, indiferenţa ridică ziduri de netrecut, indiferenţa poate, chiar, ucide... Şi singurul, absolut singurul remediu este DRAGOSTEA. Dacă mă însoţiţi în călătoria printr-un tânăr cartier bucureştean, veţi descoperi, copii, cum a reuşit Loredana să alunge de pe strada ei, şi din inimile vecinilor, boala aceasta grea, pur şi simplu, iubind, şi reînvăţându-i să iubească...

Darurile care-l infrumuseteaza pe om cu chipul lui Hristos inainte de toate sunt: dragostea, smerenia, blandetea, dispozitia de a se jertfi pana la capat pentru aproapele.  Insa acestea sunt darurile celor desavarsiti, iar la ele se ajunge cu ascultare, cu rabdare si cu staruinta in rugaciune.

Pentru a-l iubi pe aproapele, trebuie mai intai sa stoarcem puroiul iubirii de sine, fiindca intru el nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni.  Chiar daca il iubim pe celalalt, in el ne iubim de fapt pe noi insine!

Fiecare pas al nostru trebuie sa fie patruns de o nazuinta continua catre Dumnezeu – prin rugaciune, prin afierosirea tuturor simtamintelor noastre lui Dumnezeu, ca fiind singurul scop al dragostei noastre.  Doar printr-o astfel de nazuinta neincetata vom reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca din aceasta lume care zace sub puterea celui rau (I Ioan 5, 19), dupa cum spune Apostolul, sa iesim biruitori.