Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

In aceasta carte , autoarea povesteste despre realitatile vietii unor oameni din vremurile noastre deloc usoare, sugerandu-ne sa ne bucuram de tot ceea ce ni se intampla in viata, sa traim frumos, conform poruncilor lui Dumnezeu, in armonie cu semenii nostri si cu noi insine.

Părintele Stefanos intră în salonul spitalului. Afară aşteptau cele patru femei. Două mame şi două surori. Auzeau plânsul prin uşa închisă.— Am rănit-o pe Anastasia. Mi-am părăsit copilul. Am amăgit-o pe Ştefania, pe Emanuela. Am rănit, am rănit atât de mult! plângea Iorgos. Nu merit iubirea lor. Nici mila lui Dumnezeu. Dar îmi arunc sufletul mizerabil în abisul bunătăţii Lui.— Ai venit, fiule. Te-ai întors, spuse emoţionat bătrânul preot. Treizeci de ani te-am aşteptat. Şi m-am rugat. Ştiam că vei veni!Şi-a pus patrafirul peste el.— Linişteşte-te, fiul meu. Dumnezeu le-a luat pe toate pe crucea Lui. Acum eşti curat. Fără pată.Strălucea. Faţa i se liniştise. Lacrimi de pocăinţă îi curgeau din ochi.Singurele cuvinte care au fost schimbate în acel salon au fost „iartă-mă” şi „te iubesc”.Peste puţin s-a adâncit în letargie. Pleca spre veşnicie. În mângâierile copiilor lui, în iubirea lor şi a lui Dumnezeu.Buzele lui şoptiră un „iertaţi-mă” adânc şi îşi închise ochii. Zbură la ceruri.Era 11 mai. Aceeaşi zi în care plecase bunica Areti, îşi aminti Anastasia.* * * L-au condus în călătoria spre lumină.Plângeau, erau îndurerate. Dar era un plâns liniştitor şi dulce. Ştiau că plecase pocăit spre Învierea veşnică…Emanuela se sprijinea între Anastasia şi mama ei.— Ne vom reîntâlni, tată!Elpida dădu din mână în semn de rămas bun.— Ne vom cunoaşte în Rai, tată!Stăteau lângă crucea înfiptă în pământul proaspăt.Anastasia privi în sus. Cerul strălucea senin. I se părea că o vede iarăşi pe bunica Areti zâmbindu-i.„Iar dacă a ta cunună va scoate spini, să nu-ţi fie frică. Trăim pentru Rai. Acesta este nădejdea noastră!”Ochii i se umplură de lacrimi.Acum Iorgos lua cu el cununa ei – cununa ei de nuntă însângerată, cu câteva flori şi nenumăraţi spini care au străpuns-o – şi o înălţa în mâinile lui Dumnezeu.Şi Dumnezeu o va face cunună de sfinţenie.Elpida, copilul Raiului, îşi plecă funtea pe pieptul ei.„Am purtat cununa mea de spini, bunico. N-am refuzat-o”, şopti Anastasia, privind spre cer.Ochii i se luminară.„Pentru că trăim pentru Rai, acesta este nădejdea noastră”.

Lucrarea de fata este o antologie de termeni, cuprinzand sfaturi si invataturi, cuvantari si prorociri extrase din lucrarile Sfantului Ierarh Nicolae Velimirovici si prezentate tematic in ordine alfabetica.  Scopul urmarit nu a fost alcatuirea unui spectru terminologic foarte larg, dupa normele acribiei lingvistice, asa cum se obisnuieste in cazul dictionarelor, ci o abordare selectiva, ce distinge o serie de mari teme ale existentei.

„La ora actuală, din pricina răcirii noastre aproape totale faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a lipsei de atenţie faţă de lucrarea proniei Sale în ceea ce ne priveşte şi a lipsei de comuniune a omului cu Dumnezeu, am degradat atât de mult, încât putem susţine negreşit că ne-am îndepărtat aproape cu totul de o viaţă autentic creştină. De aceea acum ni se par stranii cuvintele Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu a spus prin gura lui Moise: Şi L-a văzut Adam pe Domnul mergând prin rai (Facerea 3, 8).
De mai multe ori şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi se vorbeşte despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor.
Iată că unii mai şi spun: «Aceste locuri sunt de neînţeles, oare oamenii puteau să-L vadă într-un mod atât de evident pe Dumnezeu?». Or, aici nu este nimic de neînţeles. Această necredinţă a rezultat
din cauza faptului că ne-am îndepărtat de profunzimea tainică a creştinismului primar şi, sub pretextul iluminării, am ajuns într-un asemenea întuneric al necunoştinţei, încât ni se pare de neconceput faptul
pe care cei din vechime îl înţelegeau cu claritate; lor nu li se părea straniu conceptul de vedere a lui Dumnezeu.
Oamenii aceia nu L-au inventat pe Dumnezeu şi harul Sfântului Său Duh, nici în stări de visare, nici în tulburări ale imaginaţiei, ci L-au văzut în realitate.
Am devenit mult prea neatenţi la lucrarea propriei mântuiri, de unde şi rezultă neînţelegerea multor altor cuvinte ale Sfintei Scripturi, în sensul în care ar trebui. Toate acestea sunt urmările faptului
că nu căutăm harul lui Dumnezeu, că nu Îi permitem, din pricina mândriei minţii noastre, să sălăşluiască în sufletele noastre. Or, nu facem aceasta fiindcă nu avem luminarea adevărată de la Domnul,
pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează cu toată inima lor după adevărul lui Dumnezeu”11.

Depresia nu este folositoare la nimic. Doar pagubă aduce. Niciodată nu aduce ceva bun. Doar rău aduce. Nu rezolvă nicio problemă, ci doar generează probleme. Să nu ne îndreptăÈ›im că noi nu vrem să fim deprimaÈ›i, ci că depresia vine de la sine. Suntem È™i noi de vină fiindcă îi deschidem larg uÈ™a să intre.

Să învăÈ›ăm să nu vedem jumătatea goală a paharului, ci pe cea plină. Și dacă plouă torenÈ›ial, să zicem: „Ce vreme frumoasă se face!”. Cu calm È™i optimism, cu credinÈ›ă È™i nădejde în Dumnezeu, cu încredere în buna Sa purtare de grijă să înfruntăm È™i micile, È™i marile noastre depresii, È™i micile, È™i marile noastre probleme È™i evenimentele tulburătoare ale vieÈ›ii noastre. Să combatem depresia cu toate mijloacele harului pe care Biserica ni le oferă din belÈ™ug, ca să se risipească norii negri ai depresiei È™i să primim ca o rouă din cer roadele binecuvântate ale păcii È™i ale odihnei sufletelor noastre.

În principal, să învăÈ›ăm să fim oameni ai iubirii È™i ai păcii, iertând din lăuntrul inimii noastre pe aceia care ne-au greÈ™it. Îndată ce îi iertăm pe cei care ne-au mâhnit, tristeÈ›ea noastră se transformă în bucurie, iar necazul în veselie. SimÈ›im veselie în inima noastră chiar È™i în suferinÈ›a noastră. Prin iertare se liniÈ™tesc inimile noastre, diavolul este ruÈ™inat, iar Dumnezeu este slăvit!

Depresia: o boală sufletească generală



Care este deprimarea pe care o condamnă Sfântul Apostolul Pavel?


1. Deosebirea dintre necaz și deprimare

2. Întristarea, un sentiment patogen

3. O stare a voinței

4. „... moarte lucrează”

5. Roadă a puÈ›inei credinÈ›e

6. Stare fatalistă/Fatalismul

7. Este păcat

Pricinile depresiei
AÈ™a-zisele încercări ale vieÈ›ii
Problemele insolubile
Chestiunile legate de sănătatea noastră
AÈ™teptările noastre neîmplinite
DiferenÈ›ele noastre faÈ›ă de ceilalÈ›i
Căderile noastre
Observațiile celorlalți
Pricinile imaginare
Tipul de temperament
Timpul liber
Diavolul și depresia


Roadele amare ale depresiei
„Nedumerire cruntă È™i întuneric”
Ne omoară harismele
Alungă pacea sufletului
Ne face viaÈ›a problematică
Lipsă de armonie în relaÈ›iile cu ceilalÈ›i
VrăjmaÈ™ al sănătăÈ›ii noastre
Depresia È™i viaÈ›a duhovnicească


Combaterea depresiei


„Toate le pot în Hristos, Care mă întăreÈ™te” (Filip. 4, 13)
Recursul la pocăinÈ›ă
CunoaÈ™terea de sine È™i hotărâri mântuitoare
Izbăvirea de fatalism
Venirea cu picioarele pe pământ
Împăcarea cu realitatea
„Umblăm prin credinÈ›ă”
Gândul la moarte
„AveÈ›i nevoie de răbdare” (Evr. 1, 36)
Combate răul la rădăcina lui
Exerciții de destindere

Intrând în Mănăstirea Sihăstria în vara anului 1989 la o vârstă fragedă, am avut marea binecuvântare de a mă afla în preajma unor călugări încărunţiţi, cu trupul uscat de post, de nevoinţe şi de ispite, dar cu chipul luminat, blând şi plăcut, care îmi povesteau câteodată frânturi din zbuciumata lor viaţă, pe care au petrecut-o de-a lungul anilor în mănăstire.

Aşa am aflat de călugării alungaţi din mănăstire, siliţi să dezbrace haina monahală şi să-şi tundă pletele. Unii dintre ei, tineri fără maturitate duhovnicească, s-au pierdut în lume, alţii au stat ascunşi prin păduri, iar alţii au plecat la părinţi lucrând prin fabrici, sau în alt chip câştigându-şi existenţa. Ascultând aceste drame, povestite cu durere în suflet, mă cutremuram, deşi nu înţelegeam prea bine la momentul acela suferinţa şi încercările prin care au trecut. Mă simţeam bine în prezenţa lor, mă împărtăşeam din belşug de dragostea, de bunătatea şi de darurile pe care Mântuitorul Hristos le-a revărsat peste aceşti oameni, într-o viaţă de răstignire continuă. Încet şi aproape imperceptibil anii au trecut, dar odată cu ei, unul câte unul părinţii mei dragi şi scumpi au plecat, lăsând în urmă amintirea lor frumoasă, pilda vieţii lor şi sfaturile de care îmi
amintesc cu atâta nostalgie ori de câte ori le privesc crucile din cimitirul de pe deal. Acum, când dintre acei părinţi minunaţi au rămas doar foarte puţini, mi-am propus să notez câte voi putea despre viaţa şi pătimirea lor, ca o datorie morală faţă de cei care m-au primit în mănăstire, care mi-au călăuzit primii paşi în viaţa monahală şi care mi-au picurat în suflet dragostea de Dumnezeu şi respectul pentru cele sfinte.