Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Cartea de faÈ›ă este una din cele mai frumoase È™i reprezentative din literatura ortodoxă contemporană. Scrisă într-un stil aparte, de maximă concentrare, subtilitate È™i profunzime, ea restituie cititorului modern accesul spre specificul experienÈ›ei religioase ortodoxe în împletirea ei indisociabilă: Liturghie — Dogmă — Mistică.
Arhimandritul Vasilios, una din cele mai autorizate voci ale Ortodoxiei contemporane, aduce astfel într-un limbaj aforistic mesajul duhovnicesc È™i teologic al Sfântului Munte Athos în societatea actuală: dincolo de orice confiscări ideologice sau servituÈ›i istorice, Ortodoxia continuă să rămână, prin miezul ei mistic, locul privilegiat de „intrare” (eisodikon) a omului în ÎmpărăÈ›ia eshatologică a Sfintei Treimi.

Cuprins

Cuvânt-înainte († Kallistos al Diokleii)
Arhimandritul Vasilios È™i înnoirea Athosului prin generaÈ›ia ’60 (Christos Yannaras)

I. INTRAREA ÎN ÎMPĂRĂÈšIE

Introducere
I. Teologia ca Liturghie a Bisericii
1. Biserică, Evanghelie È™i Dogmă / 2. „Cei ce au cântat cântarea armonioasă a teologiei” / 3. Teologi È™i adunări liturgice / 4. Studiul È™i oferirea cuvântului PărinÈ›ilor / 5. „ÎnnoieÈ™te căile cunoÈ™tinÈ›ei”
II. Organizarea Bisericii ca iniÈ›iere în taina Sfintei Treimi
1. Unitatea Bisericii după chipul Sfintei Treimi / 2. Trăirea adevărului de către întregul popor
III. Dumnezeiasca Liturghie ca o celebrare teologică
1. „Celebrarea nu este o figură, ci realitatea jertfei” / 2. Apofatism liturgic / 3. „Liturghisind cele ale vieÈ›ii” / 4. Dumnezeiasca Liturghie, descoperire a creaÈ›iei celei noi / 5. „Ca viaÈ›ă să aibă” / 6. Lărgime liturgică / 7. „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim” / 8. Perihoreză liturgică / 9. „Că Tu stăpâneÈ™ti cele cereÈ™ti È™i cele pământeÈ™ti”
IV. Icoana ca analogie liturgică
1. „Timp È™i fire se înnoiesc” / 2. Expresia iconografică È™i etosul sfinÈ›eniei ortodoxe / 3. Luminarea neînserată a iconografiei / 4. Lumea Schimbării la FaÈ›ă / 5. „Dătătoare de mângâiere”
V. Spiritualitatea ca „robire” spre libertate
1. Adevărul se impune prin însăÈ™i prezenÈ›a lui / 2. Erezia se autodistruge / 3. „Pământul rodeÈ™te de la sine” / 4. „OpriÈ›i-vă È™i cunoaÈ™teÈ›i” / 5. „Totul se vede recapitulat”
VI. Murim È™i iată suntem vii
1. Darul vieÈ›ii veÈ™nice / 2. Pierzând È™i aflând / 3. Liturghia în inima lucrurilor / 4. CăinÈ›ă È™i iubire / 5. „Separat de toate È™i unit cu toate” / 6. Un sfânt din vechime

II. MODUL LITURGIC

I. De la umanitatea greacă antică, la divino-umanitatea DumnezeieÈ™tii Liturghii
II. Comentariu teologic la frescele Sfintei Mănăstiri Stavronikita
1. Introducere / 2. Pronaos / 3. Naos / 4. Sfântul Altar / 5. Trapeza
III. Icoanele Praznicelor ÎmpărăteÈ™ti ale lui Teofan Cretanul de la Mănăstirea Stavronikita
IV. Dumnezeiasca Liturghie, taina unităÈ›ii
V. Dând un suflet Europei. Lupta credinciosului în spaÈ›iul liturgic al Bisericii Ortodoxe
VI. Grecia, Europa È™i Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă
VII. Prilej de pocăinÈ›ă
VIII. Bătrânul Gavriil Dionisiatul. In memoriam

Volumului de față reunește — cu prilejul împlinirii în octombrie 2017 a 1230 de ani de la Sinodul VII Ecumenic — în traducerea și prezentarea diac. Ioan I. Ică jr piesele esențiale din dosarul teologic al celei de-a doua faze a disputelor despre icoane și venerarea lor din Bizanțul secolelor VIII–IX. În centru se află tratatele și scrisorile redactate în perioada 810–826 de sfântul Teodor Studitul (759–826), sufletul rezistenței față de a doua iconomahie bizantină. Revenirea controverselor a fost cu putință din pricina reținerii teologice a hotărârii Sinodului VII Ecumenic de la Niceea din 787, care evita să dea un răspuns pe fond contestării dogmatice a icoanelor de către sinodul iconomah de la Hieria-Vlaherne din 757. Acest răspuns a venit abia între 815 și 826, când, din exil, cuviosul Teodor Studitul a oferit în sfârșit adevărata teologie ortodoxă a icoanelor și venerării lor cu toate distincțiile filozofice, fundamentările biblice și patristice și analizele teologice necesare. 
La fel ca în cazul Sinodului I Ecumenic, al cărui sens nu poate fi înțeles corect decât prin scrierile sfântului Atanasie cel Mare, ca în cazul Sinodului II Ecumenic, care nu poate fi înțeles decât prin scrierile Părinților Capadocieni, sau în cazul Sinodului VI Ecumenic, a cărui hristologie nu poate fi asimilată fără scrierile sfântului Maxim Mărturisitorul, tot așa tratatele și scrisorile sfântului Teodor Studitul sunt indispensabile pentru corecta receptare a Sinodului VII Ecumenic și a tainei Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos, înscrisă pe fața Lui omenească, pecetea întregului parcurs al teologhisirii apostolice și patristice. 

In 1881, la 110 ani de la publicarea Filocaliei grecesti, aparea la Kazan in conditii precare si obscure prima editie a Povestirilor sincere ale unui pelerin catre parintele sau duhovnicesc.  Ele vor cuceri prin traduceri intreaga lume devenind unul din clasicii literaturii devotionale.  Prospetimea si sinceritatea naratiunii, precum si singularitatea si frumusetea duhovniceasca a textului Povestirilor au fermecat si continua sa fascineze generatii intregi de cititori.  Poem al celeilalte Rusii, al sufletelor vii, al oamenilor simpli si credinciosi din popor, ele au devenit un veritabil ambasador al spiritualitatii ortodoxe in lume.  Roman pios destinat propagandei rugaciunii lui Iisus, Povestirile pelerinului ofera „o minunata introducere si o cheie a Filocaliei” (A. Scrima). Aceasta este si perspectiva care justifica includerea Povestirilor pelerinului, intelese ca un neuitat poem si epilog al Filocaliei, in seria „Filocalica” a Editurii Deisis.

Versiunea de fata are avantajul de a fi prima stiintifica, fiind elaborata pe baza textului in sfarsit integral si sigur, cel al „redactiei Optina”, descoperit si publicat in 1992 de Aleksei Pentkovski, care intr-un amplu studiu reconstituie fascinanta si complicata geneza a acestei nemuritoare capodopere duhovnicesti.

Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr

În urmă cu 225 de ani — pe 13 ianuarie 1772 — ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul, refugiat la Braşov, încheia redactarea primului Manual de Împărtăşire continuă care îşi propunea restabilirea sensului apostolic şi patristic al practicii euharistice ortodoxe. Publicat anonim în 1777, manualul s-a izbit de răstălmăciri şi a stârnit polemici. În 1783 a intervenit în dezbatere şi Cuviosul Nicodim Aghioritul cu un al doilea manual publicat anonim: Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtăşirea continuă, relansând o aprinsă controversă care a durat trei sferturi de veac. Patriarhia Ecumenică a ţinut în tot acel răstimp o serie de sinoade şi a emis nenumărate scrisori şi documente oficiale.
Dată fiind uitarea acestor texte şi a altor surse esenţiale, sensul deplin al pledoariei monahilor tradiţionalişti — stigmatizaţi drept „colivari”, reprimaţi şi ulterior reabilitaţi — n-a fost şi nu este încă pe deplin sesizat până astăzi. În ultimă instanţă, ei nu voiau decât să restaureze etosul creştinismului apostolic şi al Bisericii vechi — etos pascal, în acelaşi timp euharistic, ascetic şi martiric. Dincolo de recuperarea istorică a acestei dispute, semnificaţia ei pentru practica liturgică actuală este de o actualitate perenă şi stringentă. Precedându-l de un amplu studiu istorico-teologic, diac. Ioan I. Ică jr restituie în volumul de faţă, pentru prima dată într-o limbă modernă, întreg dosarul controversei şi principalele mărturii ale Tradiţiei în această problemă de maximă importanţă pentru viaţa Bisericii dintotdeauna.

Parcurgand cu atentie cest volum al Patericului sinait, cititorulpare sa cutreiere aievea, ca un inchinator evlavios, in toata aceasta pustie vasta, muntoasa si aspra, dar si plina de har, pare sa strabata nenumarate vai si sa urce nenumarate varfuri de granit unde erau cuiburile ascetilor.  In acest fel, el se lipseste cu siguranta de hrana si apa pamanteasca, dar primeste in schimb hrana tar, duhovniceasca, si apa duhovniceasca ce curge spre viata vesnica.  Simte ca-l inspira si il umplu de har chipurile cuviosilor care au cinstitele lor sudori ascetice, cu curgerile lacrimilor lor si, de multe ori, cu sangele sfant al martiriului au udat pamantul lipsit de apa al Sinaiului.

Vasta antologie de texte mistice patristice si bizantine, Filocalia cuviosilor Macarie al Corintului si Nicodim Aghioritul, publicata la Venetia in 1782, cuprindea doar o selectie de scrieri duhovnicesti ale autorilor rasariteni. Limitele acestei selectii erau cele ale bibliotecilor si manuscriselor la care au putut avea acces realizatorii ei in secolul XVIII.

Astazi cercetarea metodica a scos la iveala scrieri si autori filocalici ramasi necunoscuti autorilor din 1782.

Acest volum restituie cititorului roman interesat de literatura filocalica un grupaj reunind cateva nume si opuscule uitate, recent editate: cea de-a doua serie de capitole ale cuviosului Ioan Carpathiul (sec. VI–VII), formidabilul discurs exegetic, dogmatic si mistic la Schimbarea la Fata al sfantului Ioan Damaschinul († 749), un opuscul mistagogic despre ierarhii si o fascinanta cuvantare la Schimbarea la Fata ale cuviosului Grigorie Sinaitul († 1346), recent descoperita serie a celor 109 capitole isihaste ale ucenicului lui Grigorie Sinaitul, care a fost patriarhul isihast Calist I († 1363), precum si o explicare a cuvintelor rugaciunii lui Iisus si o serie de capitole dogmatice despre fiinta, energiile, lumina si harismele dumnezeiesti apartinand sfantului Marcu al Efesului († 1445).

Veritabile nestemate duhovnicesti, aceste texte intregesc fericit tabloul spiritualitatii rasaritene clasice cuprins in Filocalie.