Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Stareţul iubea foarte mult tineretul. În acele timpuri, tinerii aproape că nu umblau deloc la biserică şi el se bucura atât de mult când unii tineri veneau la el. Stareţul vorbea despre rolul important al tineretului
în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni vremuri (şi deja au venit!!) când destrăbălarea şi decăderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape că nu vor rămâne din cei nedepravaţi. Ei vor considera că totul le este permis pentru satisfacerea poftelor şi plăcerilor, în bande şi găşti, vor jefui şi corupe.
Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va înţelege tineretul că în continuare nu se mai poate trăi aşa şi vor ajunge la credinţă pe diferite căi, se va întări râvna pentru nevoinţă.
Cei care erau până atunci păcătoşi, beţivi vor merge la biserică, vor simţi o mare sete de viaţa duhovnicească, mulţi se vor face monahi, se vor deschide mănăstirile, iar bisericile vor fi pline de credincioşi.
Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slăvită. Iar pentru faptul că acum păcătuiesc, mai apoi se vor pocăi fierbinte. Ca şi lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai
luminos, luminând totul cu ultima lumină, aşa va fi şi viaţa Bisericii. Şi acest timp este aproape.

Adevarata postire este instrainarea de rele, infranarea limbii, indepartarea de manie, despartirea de pofta, de grairea de rau, de minciuna, de juruintele mincinoase.

Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. CreÈ™tinul crede È™i se încredinÈ›ează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, È™i atunci vede clar mâna lui Dumnezeu...
Atunci când ne încredinÈ›ăm viitorul lui Dumnezeu, Îl obligăm să ne ajute. ÎncredinÈ›area absolută în mâinile lui Dumnezeu are ca mamă credinÈ›a, prin care omul se roagă în taină È™i se bucură de roadele nădejdii. Este o rugăciune continuă È™i aduce ruzultate dumnezeieÈ™ti în ceasul cuvenit...
Încrederea în sine este cel mai mare È™i cel mai rău vrăjmaÈ™ al nostru, pentru că dintr-odată ne aruncă fără milă în prăpastie È™i ne lasă nefericiÈ›i pe drumuri. Când omul are încredere în sine, este legat de mâini È™i de picioare È™i nu poate face nimic sau luptă singur. Atunci este normal să fie biruit de vrăjmaÈ™ sau să eÈ™ueze È™i să-È™i zdrobească ego-ul...

Sfântul Paisie Aghioritul 

In Viata Sfantului Grigorie Dialogul se povesteste ca o femeie vestita din Roma a adus prescuri la dumnezeiescul altar, iar slujba dumnezeiasca o facea insusi Sfantul Grigorie. Deci, in timpul cand se impartea la popor Dumnezeiasca impartasanie, s-a apropiat si femeia aceea sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. Si, auzindu-l pe preasfintitul episcop zicand: "Trupul cel de viata facator al Domnului nostru Iisus Hristos Se da..." femeia a inceput a rade. Episcopul, oprindu-si mana, a intrebat-o pe femeie: "Pentru ce ai ras?". Iar femeia a raspuns: "De mirare imi este lucrul acesta, stapane, ca painea aceasta, pe care eu cu mainile mele am facut-o din faina si am copt-o, o numesti Trupul lui Hristos!". Atunci sfantul, vazandu-i necredinta, s-a rugat lui Dumnezeu si indata chipul painii s-a schimbat in trup omenesc. Aceasta minune a vazut-o nu numai acea femeie, ci si toti ceilalti care erau in biserica, si toti I-au dat slava lui Hristos Dumnezeu si s-au intarit in credinta in Preacuratele Taine, intelegand ca sub forma painii Se da Trupul lui Hristos si sub forma adevaratul Sange al Domnului. 

Devino tu! Hristos n-a cerut perfecţiunea, ci autenticitatea noastră. Perfecţiunea nu aparţine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru că este zidit şi muritor. Orice strădanie de a ne întâlni în lumea aceasta cu perfecţiunea conduce la nevroză. Purtăm în noi moartea, dar suntem însetaţi de veşnicie. Trăim pe pământ fiindu-ne dor de cer. Nu ne împăcăm cu moartea, pentru că am fost plăsmuiţi pentru nemurire. Să scăpăm deci de stresul perfecţiunii nevrotice. Să fugim de învinovăţirea toxică ce ne face mereu incapabili şi inutili. Să îmbrăţişăm ceea ce „suntem” şi ceea ce cu adevărat putem să „devenim”. Fiindcă doar un om care trăieşte cu recunoştinţă în prezent poate clădi un viitor minunat. Perfecţiunea nu este o izbândă omenească, nici o realitate a prezentei etape a vieţii. Atunci când Hristos ne spune să devenim desăvârşiţi, după cum desăvârşit este Dumnezeu, nu se referă la desăvârşirea noastră, pentru că aceasta nu poate exista într-o lume marcată de timp şi moarte. De fapt ne cheamă să participăm la desăvârşirea lui Dumnezeu. O izbândă care se realizează de fiecare dată când alegem iubirea, mulţumirea şi lumina. Să încetăm a lupta cu fricile şi vinovăţiile, cu stresul „trăirii perfecte”, care este înspumat ca o mare sălbatică în mintea noastră şi caută să ne ducă la naufragiu.   Da, putem deveni cei pentru care am fost creaţi, putem deveni ceea ce Hristos ne-a arătat prin toată viaţa şi prezenţa Lui. Putem trece de la moarte la viaţă, atunci când ne asumăm costul şi responsabilitatea crucii noastre. Adică a alegerilor şi consecinţelor lor.Pentru a mă întâlni cu lumina în mine, pentru a trece de la moarte la viaţă, trebuie să mă lepăd de minciună. Trebuie să dau jos măştile şi rolurile din teatrul umbrelor şi iluziilor. Să dobândesc cunoaşterea faptului că această realitate pe care o numim viaţă nu este adevărul lucrurilor şi persoanelor. Trebuie să încetez a mă identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru că nu este adevărul absolut a ceea ce există. Să nu mă identific cu ceea ce fac întrucât nu sunt eu, ci un rol în ansamblul iluziilor. Să nu mă identific cu ceea ce gândesc sau simt, fiindcă nu sunt eu, ci ceilalţi, ceea ce-mi este îngăduit şi ce nu, legile şi interdicţiile lor, optica lor în ceea ce numim viaţă.

„Să săvârşim faptele iubirii fără încetare, văzând în ce vreme trăim în această lume. Trăim într-o perioadă care cere grabnic lucrarea virtuţii. Căci este timpul să ne ridicăm din somnul nepăsării şi trândăviei. Acum ziua celei de-a Doua Veniri a Domnului, care înseamnă izbăvirea deplină a credincioşilor, este mult mai aproape de noi credincioşii, decât atunci când am crezut în Hristos. Viaţa noastră pământească, care seamănă cu o noapte întunecată, aproape a trecut, şi ziua vieţii ce va să vină se află mai aproape de noi. (Şi chiar dacă Domnul nu va veni curând la a Doua Venire a Lui, vine însă la fiecare din noi prin moarte.) Aşadar de vreme ce se apropie de noi toţi ziua vieţii ce va să vină, să dezbrăcăm, ca pe nişte veşminte de noapte, faptele păcatului, şi să ne îmbrăcăm, ca şi cu nişte arme, în faptele luminoase ale virtuţii. După cum se comportă omul ziua, când este urmărit de privirile multora, aşa şi noi să ne comportăm cu cuvioşie şi rânduială, nu în ospeţe şi beţii necuviincioase, nici în desfrânări şi fapte de ruşine, nici în certuri şi pizme. Ci să ne îmbrăcăm, ca într-un veşmânt al sufletului nostru, în Domnul Iisus Hristos, încât să ne asemănăm cu desăvârşire cu El, şi să nu ne îngrijim de trup şi de poftele lui nelegiuite”.