Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Bucură-te, tâlcuitorul dogmelor SfinÈ›ilor PărinÈ›i, următor întru totul al acestora, cel ce eÈ™ti ca o altă gură a Sfântului Apostol Pavel È™i prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, o, părinte Iustine, împreună-locuitorule cu SfinÈ›ii. Nu vreau nici viaÈ›a, nici moartea fără Tine, Preadulce Doamne Iisuse Hristoase! Eu doar pe Tine Te vreau.  Numai Tu să fii în toate, în toÈ›i È™i mai presus de toÈ›i! Dacă Hristos nu este adevărul, nu am nevoie de adevăr, acesta ar fi doar un iad. La fel iad este È™i dreptatea È™i iubirea È™i binele È™i fericirea, dacă nu sunt de la Hristos; la fel, chiar È™i dacă Hristos nu e Dumnezeu ÎnsuÈ™i, atunci acel dumnezeu ar fi un iad. Eunu vreau nici adevărul fără Hristos, nici dreptatea fără Hristos, nici iubirea fără Hristos, nici pe dumnezeu fără Hristos. Nu le vreau pe toate acestea în niciun fel! Voi accepta orice fel de moarte, în orice mod vreÈ›i, dar fără Hristos nu vreau nimic, nici măcar pe mine însumi.

Părintele trebuie să înveţe să distingă emoţiile copilului şi să le spună pe nume. Poziţia aceasta diferă în mod cardinal de îndemnurile de a nu plânge, de a nu se supăra şi de a nu atrage atenţia la ceva anume. Ea le oferă copiilor posibilitatea de a se studia pe ei înşişi, de a-şi vedea reacţiile şi nevoile lor, de a fi auziţi şi înţeleşi, fapt care le influenţează în mod pozitiv starea şi comportamentul. Abordarea aceasta nu reprezintă o reproducere mecanizată a ideii „ascultării active”: fără compătimire sinceră şi implicare vie, copilul nu va primi sprijinul necesar. Dar este cu neputinţă să empatizezi în mod sincer şi chiar să intuieşti cu aproximaţie cauza tulburării micului omuleţ, dacă nu stăpâneşti anumite tehnici de autoreglare (dacă n-ai îndemânarea de a lucra cu propriile tale emoţii) şi dacă nu ai suficient spaţiu psihic (aşa-numitul „container”) pentru a depozita în tine însuţi frământările copilului. De aceea, aşa precum am menţionat în repetate rânduri, pentru a-şi ajuta copilul, părintele trebuie în primul rând să aibă grijă de propria sa stare sufletească.

Pierdem o buna parte din respectul de sine din momentul in care crestem intr-o familie in care printii nu ne spun care este identitatea noastra culturala, dar si din momentul in care, trecand prin anii de scoala, profesorii nu ne spun in ce consta frumusetea literaturii noastre. Cu acest handicap identitar suntem abandonati unei societati in care literatura indeplineste tot mai mult rolul de instrument ideologic. Cine suntem cu adevarat?

Am decis sa scriu o carte despre frumusetea Sfintilor carturari, fiindca literatura exista doar in virtutea acestei frumuseti. Este o frumusete care ne face liberi, care ne indruma spre Cel ce este izvorul a tot ceea ce e frumos in lumea noastra. Cunoscand aceasta frumusete, ne putem delimita de toate acele frumuseti inrobitoare, egoiste, patimase, nemantuitoare. In operele Sfintilor carturari intalnim acel model al frumusetii echivalent identitatii noastre culturale.

Sergiu Ciocarlan

Ce minunat este sa traiesti in Imparatia Iubirii! Totul este frumusete, mireasma si bucurie. Iti amintesti ce cauta in basme Fat-Frumos? Asa este si in aceasta imparatie: tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

Sfetnicul imparatesei este Intelepciunea. Tot timpul sta pe langa Iubire. Doar alaturi de Intelepciune, Iubirea a putut realiza cele mai frumoase lucruri. Si nicio hotarare nu ia pana nu se consulta cu sfetnicul acesta de seama.

Intelepciunea stie sa ia cele mai bune decizii, gandeste limpede, nu se grabeste cand trebuie sa savarseasca un anumit lucru. Este prietena buna cu Judecatorul virtutilor: Cumpatarea. De altfel orice virtute mai intai trebuie sa treaca pe la Intelepciune, daca doreste sa ajunga la Imparateasa Iubire. Orice fapta buna ai face trebuie sa o treci prin cuptorul intelepciunii.

Tot timpul este alaturi de Credinta. Cand Iubirea sta pe tronul ei maret, langa ea, pe doua tronuri mai mici, au loc de-a stanga si de-a dreapta Credinta si Intelepciunea.

Poate te astepti sa ovezi pe Intelepciune, tanara si frumoasa, cu fata stralucind de fericire. Nu, acest sfetnic este mai degraba batran. Dar in acelasi timp este senin, cu parul alb, ochii albastrii ca cerul senin si vocea… da, o voce cristalina, ce parca picura miere. Si da, chiar daca e batrana, este neasemuit de frumoasa: „Ea este mai frumoasa decat soarele si decat toata oranduirea stelelor; daca o pui alaturi cu lumina, intelepciunea o intrece”. Batrana de ani, dar vesnic frumoasa! Atat de drag imi este sa o privesc si sa o ascult! Parca nu m-as desparti niciodata de ea. Simti ca traiesti in paradis cand te afli in preajma ei!

„Cine nu are batran, sa-si cumpere!” Cine nu are intelepciune, sa o caute, ca fara ea nu poate intra in Imparatie. Nu desteptaciunea si multa cunostinta te duc la intelepciune. Intelepciunea fara Iubire este nebunie! Intelepciunea departe de Dumnezeu te poate distruge. O viata traita in „frica de Dumnezeu”, adica in staruirea cu credinta, in iubirea fata de Dumnezeu, revarsata cu milostivire si fata de semeni, poate sa te faca sa dobandesti adevarata intelepciune!

Iti voi prezenta acum o fata extrem de inteleapta! Esti curios sa afli cine este? Sa cunoastem impreuna viata frumoasei si inteleptei Sfinte Ecaterina.

Mulţimea deprinderilor mici, imorale – este tină pentru sufletul omului dacă omul le statorniceşte în sine sau le socoteşte un rău „inevitabil”, împotriva căruia „nu merită” şi „nu trebuie” să lupte. Şi tocmai aici, iată, cade sufletul în cursa vrăjmaşului lui Dumnezeu. „Eu nu sunt sfânt”, „eu trăiesc în lume” şi „trebuie să trăiesc ca toată lumea” – se linişteşte pe sine conştiinţa cea mâhnită a omului credincios.

Omule, omule, fireşte că nu eşti sfânt, fireşte că „trăieşti în lume” şi „trebuie să trăieşti ca toată lumea” şi de aceea – te naşti ca toată lumea, mori ca ea, priveşti, asculţi, vorbeşti ca ea, dar de ce trebuie să încalci şi tu Legea lui Dumnezeu – „ca ea”? De ce trebuie şi tu din punct de vedere moral să miroşi atât de neplăcut „ca ea”? Gândeşte-te la asta, omule.

Cât de greu este să scape sufletul de o idee greşită, dar obişnuită. Psihologia acestei lumi ateiste a pătruns atât de adânc în lumea psihică a omului modern încât faţă de păcat şi de crima împotriva Legilor lui Dumnezeu aproape toţi oamenii acţionează la fel – „după tipar”. Iar, ce este cel mai trist, este faptul că răul le-a insuflat oamenilor ca cerinţele păcatului să le numească „cerinţele firii”. Cerinţele firii sunt – a respira, a mânca cu măsură, a te încălzi, a dormi, nicidecum a-ţi droga organismul, a te ataşa fără nici un sens de miraj, de fum.

                  Pe masura ce cautatorul adevarului patrunde inlauntrul sau, in universul sau launtric, de indata ii devine tot mai limpede faptul ca cel mai important si cel mai necesar lucru este sa se cunoasca pe sine insusi, sa cunoasca natura sufletului sau, sa afle natura cunoasterii sale.  Astfel, aceasta a devenit problema principala, nu numai pentru sustinatorii idealismului si criticismului gnoseologic, ci si pentru sustinatorii materialismului si dogmatismului gnoseologic.  Taina cunoasterii se reduce din ce in ce mai mult la taina organizarii personalitatii umane si a mijloacelor sale de cunoastere.  Tot mai mult se simte si se marturiseste, fie constient, fie inconstient, ca in fiinta tainica a persoanei umane, ca intr-o gramada de graunte adunate la un loc, converg razele tuturor misterelor fizice si metafizice.  Taina cunoasterii se dezvolta si ia amploare in complexa taina a persoanei.  Originea, limitele si criteriile cunoasterii se pierd in necunoscutul mister, in confuza configuratie a persoanei umane, iar problema cunoasterii devine o problema fundamentala.

Sfantul Iustin Popovici