Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Lumea visată de teoria genului este o lume haotică, fragmentată, divizată. Cel dintâi scop şi cel dintâi efect este „­de­structurarea”, adică în esenţă distrugerea. În războiul dus de artizanii teoriei genului, aceştia produc mai întâi de toate ruine.
Nu există noi arhetipuri care să înlocuiască arhetipurile destructurate; omul nou, menit să ia locul celui vechi, se defineşte, aşa cum spune Sartre, „pornind de la nimic”, într‑o ­manieră pur subiectivă, potrivit dorinţelor şi fantasmelor fiecărui individ, fără vreun model care l‑ar putea ajuta să se situeze într‑un fel anume şi care să‑i inspire conduita şi ­dezvoltarea.
***
În faţa tulburărilor intelectuale, etice şi sociale provocate de teoria genului, este imperios necesar să reamintim – acesta fiind subiectul principal al eseului nostru – care este veritabila concepţie creştină despre bărbat şi despre femeie şi despre relaţiile dintre ei. Proiectul fundamental este acela de a defini într‑un mod obiectiv, în lumina Scripturii, a textelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a datelor istorice, felul în care creştinismul concepe sexele şi genurile şi relaţiile dintre ele.
Jean‑Claude Larchet

Sophia / Metafraze

ediție necartonată
 
Prefață de prof. univ. dr. pr. Viorel Sava 
 
Note și postfață de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă 
 
„Traducerea acestor rugăciuni în limba română și adunarea lor într‑un singur volum constituie o premie­ră pentru literatura teologico‑liturgică românească. (…) Este necesar să evidenţiem echilibrul din punct de vedere literar între fidelitatea textelor faţă de spiritul limbii liturgice și dinamica limbii române.” 
Prof. univ. dr. pr. Viorel Sava 
 
* * * 
„Rugăciunile Amvonului și-au făcut deja reintrarea în istoria liturgică, care se ocupă totodată nu doar cu trecutul, ci și cu prezentul. Ne respectăm trecutul nu pentru că e trecut, ci pentru că este trecutul nostru, din care izvorăște tradiția ce ne-a condus, bine sau rău, aici, unde ne aflăm acum.” 
Robert F. Taft, S.J.

De aproape doua mii de ani, cartea cea mai enigmatica a Sfintei Scripturi a rascolit inimile si mintile a milioane de oameni din toata lumea.  Acoperite cu valul tainei, noimele ei se descopera numai celor care si-au curatit inima pentru a putea vedea in lumina dumnezeiasca toate intelesurile acestei lumi.

Talcuirea Sfantului Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, cel mai renumit dintre comentariile Sfintilor Parinti la cartea Apocalipsei, este o calauza vrednica de incredere catre miezul ascuns al acestei carti.

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) s‑a nascut în localitatea Razboieni, Neamt.  Studiaza filosofia si teologia la universitatile din Bucuresti si Heidelberg.  În anul 1940 primeste Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zapada.  În 1942 este numit secretar de legatie la departamentul Relatii Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României. 
Opunându‑se regimului comunist, în 1948 se stabileste în Franta.  Romanul sau "Ora 25" îl consacra definitiv în lumea libera, însa descoperirea unei opere aparute în timpul razboiului, favorabila redobândirii Basarabiei, îi va aduce o serie de atacuri violente în presa occidentala, autorul fiind acuzat, pe nedrept, de antisemitism.  Îsi explica atitudinea într‑un nou roman – "Omul care calatorea singur" –, dupa ce petrece un timp în America de Sud.  Pe data de 23 mai 1963, C.V. Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în iunie 1966 fiind ridicat la rangul de iconom‑stavrofor.  Adevarata vocatie a lui C.V. Gheorghiu ramâne însa cea literara. 
Daca "Ora 25", roman aparut imediat dupa cel de‑al Doilea Razboi Mondial, este vazuta ca una din cartile de prima marime ale secolului al XX‑lea, alaturi de "Minunata lume noua" de Aldous Huxley, "Procesul" lui Franz Kafka ori "1984" de George Orwell, "Casa de la Petrodava", opera a deplinei maturitati literare a autorului, este considerata de criticii mai noi o culme a genului, nedepasita pâna în prezent.  Formula literara experimentata de C.V. Gheorghiu în "Casa de la Petrodava" o vom regasi, ca una de succes, peste aproape doua decenii, în "Numele trandafirului", romanul semioticianului Umberto Eco. 

Patriarhul Eftimie de Târnovo (1320/1330‑1402) este considerat cel mai strălucit cărturar bulgar al celei de‑a doua jumătăÈ›i a secolului al XIV‑lea. Par­cursul înal­tului ierarh va fi unul isihast È™i cărturăresc deopotrivă, acesta înfiinÈ›ând vestita „Școală literară de la Târnovo”, cu adânci reverberaÈ›ii în spaÈ›iul nord‑dunărean – legăturile întâi­­stătătorului cetăÈ›ii AsăneÈ™tilor cu mitropolitul Antim al Ungrovlahiei ori cu stareÈ›ul Nicodim de la Tismana, viitor sfânt, fiind de altfel binecunoscute.

Tălmăcitor, dar È™i alcătuitor al unor vieÈ›i de sfinÈ›i È™i al unor pa­ne­girice, în cinstea cel mai adesea a cuvioÈ™ilor ori mucenicilor ale căror moaÈ™te se aflau în vremea păstoririi sale în bisericile capitalei È›aratului vlaho‑bulgar, cuvintele ierarhului sunt străbătute de un fior poetic arareori întâlnit în alte scrieri hagiografice.

După publicarea CorespondenÈ›ei Sfântului ­Patriarh Eftimie, prin tălmăcirea de această dată a VieÈ›ilor SfinÈ›ilor de la Târnovo – considerate de cei mai mulÈ›i cercetători o adevărată capodoperă literară –, opera strălucitului ierarh cărturar‑isihast devine accesibilă aproape în întregime cititorului român –, umplând în acest chip un gol uriaÈ™ în literatura noastră hagiografică È™i aducând, totodată, nu puÈ›in folos creÈ™tinului aplecat către aflarea sensurilor tot mai adânci ale vieÈ›ii duhovniceÈ™ti È™i ale  credinÈ›ei.

Ce se întâmplă când ne zâmbeÈ™te cerul? Ei bine, se ­întâmplă tot felul de lucruri nemaivăzute: Sfântul Gheorghe oferă de mâncare drumeÈ›ilor È™i apoi le cere bani pentru a‑și repara biserica, Pruncul Iisus din icoană dăruieÈ™te o uriaÈ™ă pâine caldă unui copilaÈ™ care Îl iubea mult, broscuÈ›ele fac liniÈ™te la vremea Liturghiei, hoÈ›ia este pedepsită în chip surprinzător sau o viperă simpatică munceÈ™te ca ajutor de brutar la mănăstire. Și câte È™i mai câte alte „zâmbete” nu au loc! Câteva dintre ele sunt adunate în această cărticică, dar sunt convinsă că È™i vouă v‑a zâmbit cerul în fel È™i chip È™i aveÈ›i multe zâmbete de povestit.
Acum, nu È™tiu cum faceÈ›i voi ca să culegeÈ›i ­zâmbetele cereÈ™ti, dar eu am o metodă simplă: îi zâmbesc de cel puÈ›in două ori pe zi, o dată dimineaÈ›a È™i o dată seara, dar È™i ori de câte ori ridic ochii către înălÈ›imi. Nu mă mai satur să‑i zâmbesc. PuteÈ›i încerca È™i voi! Eu am verificat È™i chiar funcÈ›ionează.
Cerul ne zâmbeÈ™te, garantat!