Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Care ar putea fi soarta unui copil fără mamă, crescut de dădace ce se perindă neputincioase prin viața lui și a celor doi frați mai mici, năstrușnici și neobosiți? Ce se va întâmpla cu ei dacă își deschid inima învățăturii creștine, încercând, plini de inventivitate, s‑o trăiască în prezent, într‑un sat oarecare, cu ambiția de a înfăptui tot ce află din Biblie? Oare, deschizându‑și sufletele, vor fi în stare, sub îndrumarea unei guvernante tinere și înțelepte, să pună început bunei schimbări?
Fiți martorii aventurilor lor pentru a descoperi cum se vor confrunta cu prejudecățile societății și cu indiferența celor mari, în hotărârea de a deveni buni‑buni și din dorin­ța curată și dezinteresată de a schimba lumea.

Fetița cu săculețul roșu este povestea unor copii cres­cuți la începutul secolului trecut în Anglia și hotărâți să schimbe ceva într‑o lume ce îşi duce viaţa în stereotipuri. Vor reuși?

Romanul Tufişul de Argint al autoarei Lucy Maud Montgomery (1874‑1942), cu­nos­cută datorită fai­moa­­sei serii Anne din Green Gables, a fost publicat în 1933 È™i relatează povestea unei ado­les­cente romantice, Patricia – Pat pe numele ei de alint –, o tânără afec­tu­oasă È™i sentimentală, ataÈ™ată de căminul familial, însă potrivnică modelor de vitrină, snobismului È™i apa­ren­È›e­lor. Prie­te­nă cu murmurul copacilor, cu nostalgia câmpiei, cu misterele caselor, îÈ™i caută sensul într‑o lume în schimbare, descoperind din tumultul viselor pe care È™i le È›ese nu doar plăcerile simple ale vieÈ›ii, ci È™i provocările ma­turizării È™i suferinÈ›a din dragoste, spre a învăÈ›a să aprecieze frumuseÈ›ea È™i complexitatea vieÈ›ii într‑un mod nou.
Autoarea oferă cititorilor È™i de această dată prilejul redescoperirii va­lo­rilor creÈ™tine È™i ne întăreÈ™te con­­­vingerea că, într‑a­de­­­­văr, credinţa neprefăcută adu­ce oamenii îm­preu­nă, creând comunităÈ›i puternice È™i iubitoare, în stare să depăÈ™ească orice obstacol.

Cartea cunoscutei scriitoare Ljiljana Habjanovic Durovic reuÈ™eÈ™te să prezinte pe înÈ›elesul copiilor viaţa uneia dintre sfintele cele mai iubite din România, a cărei binecuvântare s-a făcut simţită de-a lungul veacurilor asupra atâtor generaţii de credincioşi.

Însoţită de numeroase ilustraţii atrăgătoare, această carte este potrivită tuturor copiilor, de orice vârstă, fie ei mai mici, fie mai mari, spre a le descoperi cu multă gingăÈ™ie calea minunată a revărsării harului È™i ocrotirii Cuvioasei Parascheva.

Un roman despre viaÈ›a cuvioasei Parascheva, o mare nevoitoare a perioadei bizantine, cunoscută drept „Sfânta Balcanilor”.

Cum poate ajunge un suflet la Dumnezeu? Până unde poate merge călătoria sa È™i unde se va opri, după ce va învinge orice opreliÈ™te care amână întâlnirea cu El, adăparea din dragostea – ce ostoire nu cunoaÈ™te – a lui Dumnezeu?
Călătoria tinerei Parascheva spre Dumnezeu începe în locurile natale, cărora le urmează Èšarigradul È™i pelerinajul la Locurile Sfinte, unde nevoinÈ›a pustnicească, sub călăuzirea lui Ioan Bo­te­­zătorul È™i a Mariei Egipteanca, a preschimbat‑o pe Parascheva (Petkana, Sfânta Vineri) într‑una dintre cele mai iubite sfinte panortodoxe, pentru ca apoi È™i sfintele sale moaÈ™te să devină loc de pelerinaj de o importanÈ›ă covârÈ™itoare pentru evoluÈ›ia istorică a Balcanilor, fie că amintim de Târnovo sau Belgrad, fie că ne gândim la Èšarigrad sau la IaÈ™ii Moldovei.

* * *

„Mi se părea că râul Iordanului trece prin mine. Că spală mâlul adunat în sufletul meu. Că mă spală pe dinăuntru. Şi că, odată ieşită din râu, nu voi mai fi aceeaşi. Iar când în mână mi‑a ajuns pietricica, rotundă şi albastră ca o bucăţică ruptă din cer, am fost sigură că El mi‑a trimis‑o. M‑am uitat în sus, deasupra mea, spre El, să‑I mulţumesc, aşa cum È™i El se va fi uitat spre a vedea calea Tatălui. Am început să plâng mişcată de atâta dragoste şi am simţit cum inima mi se umple de pace.”

Astăzi, poate mai mult decât în alte epoci, având în vedere È™i dificultăÈ›ile legate nu numai de supravieÈ›uirea noastră materială ci, în principal, de posibilitatea de a ne practica È™i mărturisi credinÈ›a, de a ne creÈ™te copiii în valorile tradiÈ›ionale creÈ™tine, de a ne exprima libertatea de conÈ™tiinÈ›ă etc., există un sentiment mai puternic al apropierii de acele vremuri de pe urmă, descrise simbolic în Apocalipsă. 
Părintele Athanasie vorbeÈ™te, cu discernământ, în favoarea unei înÈ›elegeri depline È™i exacte a momentului acum în care trăim È™i a felului cum se cuvine să‑l întâmpinăm, iar nu să ne preocupăm exclusiv de problemele care vor veni, È™i să cădem într‑un fel ghicire a viitorului, care este cu totul nefolositoare sufleteÈ™te. Părintele nu este un tâlcuitor È™tiinÈ›ific al textului Apocalipsei, ci un creÈ™tin care îÈ™i pune importanta problemă a modului cum vor trăi, mai exact cum vor rezista, în acele vremuri primejdioase, cei credincioÈ™i. Când vor fi acele presiuni de închinare la Antihrist, fără precedent în istorie, oare cum vor rezita creÈ™tinii? Chiar pe baza textului cărÈ›ii Apocalipsei, părintele răspunde:
„Cu adevărat, păzirea poruncilor È™i credinÈ›a în numele lui ­Iisus Hristos este acea axă bipolară pe care se sprijină această virtute atât de fundamentală È™i atât de necesară a răbdării. Păzi­rea poruncilor naÈ™te curăÈ›ia inimii, iar credinÈ›a în Iisus Hristos aprinde flacăra iubirii. Acestea două împreună atrag harul lui Dumnezeu, iar rezultanta tuturor acestora creează minunea răbdării, a rezistenÈ›ei”.

Alexandros Papadiamantis, scriitorul din „Umbra Athosului” (insula Skiathos), simbolul conştiinţei creştine literare neoelene, supranumit şi „sfântul literelor”, este unul dintre cei mai studiaţi şi iubiţi scriitori din literatura neoelenă a ultimelor două secole.

Papadiamantis rămâne pentru spaţiul literar poate cea mai importantă şi autentică fizionomie teologică a secolului trecut. Conştiinţa teologică a lui Papadiamantis este o con­ştiinţă a comuniunii şi, mai presus de toate, a vieţii liturgice. Toate capătă sens prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi prin practicarea rugăciunii. În acest context trebuie menÈ›ionată propunerea, întemeiată desigur, a introducerii acestuia în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe.

„Cât despre mine, atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat, nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acestor preastrălucite zile pascale, să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile creştine autentice.”

Alexandros Papadiamantis („Psalt Pascal”)