Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Liturghia euharistica este in Ortodoxie inima vietii Bisericii, matricea experientei crestine. Rememorare a Cinei celei de Taina, ea este in acelasi timp ospat al Imparatiei eshatologice. Amplu edificiu liturgic alcatuit din rituri si rugaciuni, imne si acte specifice, Liturghia Bisericii Ortodoxe este produsul final al unei indelungate istorii, fixat definitiv abia in secolul XIV. 

Aceasta carte a profesorului Karl Christian Felmy reflecta preocuparile sale de o viata inchinate studierii bogatiilor cultului ortodox. Scrisa cu admiratie dar si cu rigoare si competenta stiintifica, ea deschide cititorului ortodox un acces la o perspectiva mai putin familiara pentru el: perspectiva istorica. Fara sa suspende perspectivele teologica si mistica de interpretare a Liturghiei, lectura istorica propusa in acest volum de profesorul Karl Christian Felmy are insa avantajul incontestabil de a restitui sensul practic, concret al actelor liturgice si de a permite astfel o intelegere mai corecta a elementelor si structurilor care alcatuiesc Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. 

Scopul volumului de faÈ›ă este acela de a repune în circuitul teologic È™i duhovnicesc câteva din mărturiile — îngropate în publicaÈ›ii greu accesibile publicului — privitoare la unele din marile figuri È™i personalităÈ›i spirituale ale monahismului românesc din epoca postpaisiană: cuvioÈ™ii Pahomie al Romanului (1660–1724), Antipa de la Valaam (1816–1882), Irinarh Roset (1771–1859), Nifon Ionescu (1807–1901) È™i Nectarie CreÈ›u (1808–1898). Comun tuturor acestora este faptul că, din pricina vicisitudinilor istorice, în special ca urmare a reprimării monahismului ortodox prin măsurile de secularizare impuse de statul modern în secolul XIX, toÈ›i aceÈ™ti mari călugări îmbunătăÈ›iÈ›i, cu viaÈ›a ascetică È™i duhovnicească exemplară, au fost nevoiÈ›i să-È™i lase È›ara È™i să se stabilească, pentru a se putea împlini spiritual autentic, în Rusia, în Palestina sau la Athos care ofereau medii mai prielnice realizării idealului monahal, de unde s-au È™i mutat la Domnul. Memoria lor ne-a fost păstrată de ucenici fideli care au aÈ™ternut în scris vieÈ›ile lor È™i ne-au transmis testamentele lor duhovniceÈ™ti.
 Dincolo de interesul pur documentar, reeditarea lor într-o formă modernă are scopul de a readuce în memoria eclezială a credincioÈ™ilor, a teologilor È™i, nu în ultimul rând, a monahismului actual profilurile câtorva figuri duhovniceÈ™ti exemplare uitate sau mai puÈ›in cunoscute. Căci, aÈ™a cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, „e bine ca toÈ›i credincioÈ™ii Bisericii din orice loc să aibă cunoÈ™tinÈ›ă de sfinÈ›ii de pretutindeni, pentru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârÈ™ite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaÈ›a lor. Căci faptele sfinÈ›ilor È™i vieÈ›uirea lor străluminată de prezenÈ›a lui Dumnezeu în ei depăÈ™esc determinările locale, ridicându-se la ceea ce poate fi model È™i întărire pentru credincioÈ™ii din orice loc”. 

De cateva decenii embrionul este in inima actualitatii si a dezbaterilor contemporane.  De secole dreptul la viata, atat inainte, cat si dupa nastere, parea un fapt castigat.  Legalizarea avortului a readu in discutie acest drept la viata inainte de nastere, facand sa para ca embrionul are un statut diferit inainte si dupa data de la care nu se mai poate practica avortul.

Ce anume diferentiaza un embrion de un conglomerat de celule?  Trebuie oare sa consideram ovulul uman fecundat drept un animal (experimentarea pe un animal nepunand aceleasi probleme etice), sau chiar drept o planta?  Ce anume este o fiinta umana?  Din care moment anume trebuie ea considerata ca atare?  Exista criterii observabile ale unei schimbari de statut intre conceptie si nastere?  Iata intrebari foarte actuale.

Daca privim la ceea ce se spunea despre aceasta chestiune in primele secole ale istoriei crestinismului, ne dam seama ca se puneau exact aceleasi intrebari.  Or in acea epoca oamenii reflectau deja cel putin de cateva sute de ani asupra acestor intrebari, ceea ce insumeaza cel putin doua mii sase sute de ani de reflectie asupra embrionului.

Merita deci osteneala sa vedem cum anume au pus primii crestini aceste intrebari, seculare deja pe vremea lor, si sa vedem in ce masura crestinismul a dat raspunsuri specifice si daca aceste raspunsuri ne pot ajuta in dezbaterea actuala.

Marie-Helene Congourdeau

Plictiseala, lehamitea, lancezeala, indiferenta fata de cele spirituale sunt simptomele ce caracterizeaza akedia, cel mai temut, mai raspandit si mai actual dintre toate cele opt ganduri ale rautatii prin care demonii ii chinuie pe oameni.  Adevarata moarte a sufletului si a mintii, akedia este maladia singuraticilor, fie ei anahoreti din desertul egiptean sau indivizi izolati, instrainati si masificati in desertul impersonal al marilor orase contemporane.  Cel care a descris pentru prima data aceasta cumplita boala a sufletului a fost avva Evagrie Ponticul.  Cititorul interesat are la dispozitie in acest volum atat principalele texte evagriene si patristice despre akedie, cat si superba lectura spirituala pe care o ofera parintele ieromonah Gabriel Bunge.  Radiografie, diagnoza si terapie impecabila a maladiei mortale a omului modern, volumul de fata (editat de patru ori in originalul german si tradus deja in franceza si italiana, bestsellerul eremitului din Roveredo Capriasca) ofera o veritabila initiere in psihologia luptatoare a Parintilor, o introspectie nemiloasa dar si terapeutic-binefacatoare care scoate la lumina lasitatile si dezertiunile cotidiene de la adevaratul nostru destin de fiinte teologice.

A fost hirotesit citeÈ› de Vasile cel Mare în Capadocia È™i apoi hirotonit diacon de Grigorie din Nazianz, al cărui secretar a fost, în Constantinopol. A fost găzduit cu prietenie în Ierusalim de Melania È™i Rufin, È™i în 392 s-a stabilit în Egiptul monahilor. Evagrie din Pont (346–399) a trăit aici ultimii È™aptesprezece ani ai vieÈ›ii ca ucenic al lui Macarie Alexandrinul, devenind el însuÈ™i avvă iscusit È™i părinte duhovnicesc căutat.
 Două vechi manuscrise siriace (din secolele VII È™i IX) ne-au transmis doar în traducere o colecÈ›ie de 62 mici scrisori cu caracter personal, precum È™i alte două scrisori mai ample, veritabile tratate teologice în formă epistolară. Ele au fost traduse È™i studiate pentru prima dată de părintele Gabriel Bunge, care a înÈ›eles că ne oferă un acces unic atât în intimitatea faimosului monah al pustiei Egiptului, cât È™i în gândirea sa teologică cu valoarea unui adevărat testament.
 Descifrate de exegeza inegalabilă a schimarhimandritului Gabriel, el însuÈ™i eremit, comoara unică a acestor „scrisori din pustie” oferă cititorului acestui volum totodată cea mai vie È™i adevărată introducere în viaÈ›a È™i gândirea omului È™i monahului exemplar care a fost avva Evagrie Ponticul. 

Pricina care m-a facut sa alcatuiesc, fratilor, aceste rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos n-a fost alta decat aceea ca sa va pun in miscare sa meditati necontenit la Numele mantuitor, preadulce, facator de bucurie si de-tot-binele-daruitor al Domnului nostru Iisus Hristos nu numai cu gura, ci si cu inima si cu mintea voastra; fiindca o asemenea meditare necontenita la Numele mantuitor al lui Iisus — pe langa celelalte daruri ceresti, suprafiresti si nepovestite ale harului pe care vi le poate oferi si despre care vorbesc Sfintii Calist si Ignatie Xantopol, Grigorie Sinaitul si Simeon Noul Teolog in cartea care se numeste «Filocalia» — vrea sa va insufleteasca si spre virtutea cea mai inalta, care este iubirea dumnezeiasca, si vrea sa va faca inima templu si salas al acestui Nume si sa va arate vii si dupa moarte.

Cuviosul Nicodim Aghioritul