Cine dintre noi nu a ascultat, sau chiar nu a cântat măcar o singură dată în viață un cântec de Stea, sau un colind de Crăciun? Oare cum era când nu apăruseră încă aceste cântece de Stea? Cum au apărut ele? Cine erau păstorii despre care ne povestesc aceste cântece? Cine erau cei trei crai de la Răsărit? Și mai ales: Ce s-a întâmplat în seara primului Ajun de Crăciun? 
 
 Cartea „Nașterea Domnului” ne invită pe toți, copii mici și mari, într-o călătorie peste timp, să descoperim împreună cum a apărut sărbătoarea Nașterii Domnului. Ne vor însoți un băiețel, o fetiță și un ren de pluș. 
 
 Bogat ilustrată și tipărită pe o hârtie specială, care aduce un plus de valoare stării de bine pe care orice cititor o trăiește atunci când răsfoiește o carte, „Nașterea Domnului” poate fi prima literă a alfabetului pentru copilul care abia începe să descopere lectura și totodată un timp de calitate...

Invatatura de credinta ortodoxa pe intelesul copiilor.

Invatatura de credinta ortodoxa pe intelesul copiilor

Ispravile lui Guguta este o carte cu umor subtil, de respiratie universala.

Calea spre mântuire e una firească şi deloc înrobitoare, dimpotrivă, ea e deschisă oricui şi biruitoare, în cele dintâi stătătoare: părinţii, duhovnicii şi ascultarea. Olguţa Creangă-Caia se adresează sieşi, mai întâi, apoi Cititorilor inocenţi, fără vreo urmă de mustrare, îndemnându-i la meditaţie senină, la gesturi simple, fireşti, cutezătoare... E o încântare să citeşti despre Sensul şi Înţelesul celor înalte, revelate, cât mai firesc, aşa cum i s-au arătat şi autoarei, încă din copilărie, spre cinstea şi lauda Părinţilor.

Admirăm talentul ei, cu ecou din Marele Humuleştean, în fiecare pagină şi în fiecare Cuvânt, rostit şi înscris, ca o Taină. Fraze scurte, accesibile, memorabile, despre Taină, despre Fericiri, despre Suflet, toate întregesc şi fac să răsară, neopintit şi nesilit, Icoana vie a dreptei credinţe, pe calea cea mai la îndemână a unui suflet de copil: fără mustrări şi interdicţii, doar cu frica de Dumnezeu şi ascultarea de părinţi. Doar aşa se poate ajunge departe, chiar unde nu te aştepţi, în ţinutul de taină al cunoaşterii de sine. Printre rânduri şi printre gânduri, te trezeşti, aievea, într-un loc al încântării, într-o clipă a înminunării, însoţit şi confirmat de aripi nevăzute, ca într-un zbor iniţiatic, epifanic, spre zarea cuminecării şi spre orizontul încumetării...

Gheorghe Simon

EdiÈ›ia a doua, revizuită

„Sparge tăcerea” este un loc de întâlnire creat pentru cei care nu-È™i mai puteau păstra durerea în tainele întunecate ale inimii È™i doreau să-i dea glas în faÈ›a altei inimi. Durerea unei suferinÈ›e formate din frică, ruÈ™ine, vinovăÈ›ie È™i uluire, dacă nu este trăită cu Dumnezeu È™i aÈ™a cum ne învaÈ›ă El, intră într-o memorie acuzatoare pe care nimic n-o va putea reduce la tăcere. DeÈ™i negată È™i îngropată în uitare, nu va dispărea, ci va striga cu putere atât prin bolile trupului, cât È™i prin cele ale sufletului ca: frică, dispreÈ› de sine, violenÈ›ă faÈ›ă de propria persoană sau de aproapele, refuzul dreptului la bucurie prin alegerea unei vieÈ›uiri în patimi È™i păcate mascate de tot felul de „întâmplări nefericite”, „ghinioane”...

Unindu-ne cu Dumnezeu È™i mărturisind Lui felul în care „ne-am scris” È™i ne-am trăit „povestea vieÈ›ii” fără El, vom ajunge să ne descoperim adevărata poveste a vieÈ›ii noastre, aÈ™a cum este ea păstrată în „memoria Lui plină de iubire”. Și aÈ™a, oricât de tragică sau dureroasă, sau ruÈ™inoasă ar fi fost ea, va deveni povestea mântuirii noastre.

Atunci cand venim la Spovedanie, venim sa ne intalnim fata catre fata cu un prieten.  Nu venim pentru a fi judecati si condamnati.  Nu venim infricosati de ceea ce urmeaza sa se intample.  Venim la Cel care, Dumnezeu fiind, dincolo de suferinta, dincolo de moarte, a ales din iubire pentru noi sa devina om, sa ia asupra Sa firea noastra omeneasca si sa-Si dea viata pentru noi.  Viata Sa, moartea Sa sunt pentru noi dovada ca suntem intr-atat de mult iubiti de Dumnezeu incat putem veni la El fie ca suntem buni, fie ca suntem rai, si El ne va primi cu bratele deschise; daca este cineva gata sa planga pentru pacatele noastre, pentru nevrednicia noastra acela este El, din compasiune, din mila, din iubire – cu acea disponibilitate pe care am vazut-o in viata unui sfant, caruia Hristos i-a spus ca si un singur pacatos daca ar mai fi in lume, S-ar intrupa si ar muri din nou pentru acesta, fiindca El nu poate rabda gandul ca exista vreun om care piere.

Citirea cărţilor despre sfinţii lui Dumnezeu nu ne face sfinţi, însă lectura acestora ne poate „disloca” din confortul şi rutina vieţii noastre, ne poate da un impuls pentru a ne angaja pe calea care duce la sfinţenie. Acest sentiment poate fi resimţit ori de câte ori parcurgem Patericul, o colecţie de apoftegme ale acelor remarcabili asceţi egipteni din secolul al IV-lea. Prin retragerea lor solitară în deşert, aceşti oameni sfinţi, pe care spiritualitatea ortodoxă îi cunoaşte sub numele de Părinţii pustiei, au ales să iasă dintr-o lume marcată de mândrie, bogăţie şi sete de putere pentru a intra într-o altă lume în care smerenia, simplitatea şi ascultarea constituie valorile ei fundamentale.

Această lume duhovnicească, care se degajă din paginile Patericului, reprezintă teritoriul viu şi concret al sfinţeniei, unde aceşti venerabili asceţi au contestat, în mod radical, toate principiile unei simple vieţuiri trupeşti. În acest context, accentuăm faptul că ei s-au retras în deşert nu pentru a fugi de lume, aşa cum s-a spus adeseori, ci, dimpotrivă, pentru a se confrunta cu ea. Dacă postulatul major al unei vieţuiri lumeşti înseamnă a lua tot ce-i mai bun de la viaţă (sănătate, bogăţie şi confort), fapt pentru care patimi precum egoismul, pofta sau lăcomia excesivă sunt transformate în vectori de civilizaţie, Părinţii deşertului, departe de a evalua totul din unghiul plăcerii egoiste, au ales să-şi trăiască viaţa după legile unei lumi în care încercările, ispitele şi privaţiunile de tot felul constituie reperele esenţiale pentru o creştere de tip duhovnicesc. Şi, într-adevăr, dacă omul de azi e atât de dependent de bunăstare şi confort, simplitatea radicală a acestor eremiţi din secolul al IV-lea ne învaţă că doar o viaţă pătrunsă de efort şi asceză ne întărește din punct de vedere duhovnicesc.

Spiritualitatea deşertului implică, aşadar, o „scurt-circuitare” a întregului angrenaj lumesc prin care aceşti asceţi egipteni au realizat suspendarea şi abandonarea tuturor acelor lucruri pe care omul trupesc le valorizează în mod excesiv doar pentru că ele sunt agreabile şi îi conferă o existenţă plăcută. Prin urmare, această experienţă a deşertului trebuie înţeleasă nu atât ca un fenomen istoric, cât mai ales ca un mod de viaţă, ca o cale perpetuă de sfinţire a omului.

Volumul a fost alcătuit de un convertit la Ortodoxie, care trăiește în diaspora, fiind scris chiar din această perspectivă. Un element decisiv al percepției asupra teologiei ortodoxe în spațiul diasporei din Vest (în Europa Occidentală și America) a fost exilarea membrilor intelighenției ruse, condamnați în anul 1922, printr-un decret emis de Lenin și Troțki, pentru faptul de a nu fi arătat simpatie cauzei bolșevice. Mulți dintre acești intelectuali au gravitat în jurul Parisului, acolo unde a fost înființat un institut teologic, vestitul Institut St. Serge, în anul 1925, avându-l decan pe economistul marxist, devenit teolog și preot, Părintele Serghei Bulgakov. Prezența lor în Paris a adus teologia ortodoxă în atenția multor gânditori și teologi apuseni și a condus la un interes fără precedent – îndeosebi în spațiile anglofone și francofone – față de ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Ortodoxia Răsăriteană. Propria mea întâlnire cu, iar ulterior îmbrățișare a Ortodoxiei își are în mod cert antecedentul în prezența emigranților ruși în Vest.
Totuși o înțelegere mai profundă a rădăcinilor intelectuale ale acestor gânditori emigranți dezvăluie o poveste ce poate fi urmărită în istorie până în secolul al XIX-lea, cu a sa mișcare slavofilă, și mai departe până la publicarea în Veneția, în anul 1782, a unei antologii de texte bizantine ascetice și mistice, cunoscută sub numele de Filocalia, editată de Sfântul Nicodim Aghioritul și de Sfântul Macarie al Corintului.

Pr. Andrew Louth