Cine dintre noi nu a ascultat, sau chiar nu a cântat măcar o singură dată în viață un cântec de Stea, sau un colind de Crăciun? Oare cum era când nu apăruseră încă aceste cântece de Stea? Cum au apărut ele? Cine erau păstorii despre care ne povestesc aceste cântece? Cine erau cei trei crai de la Răsărit? Și mai ales: Ce s-a întâmplat în seara primului Ajun de Crăciun? 
 
 Cartea „Nașterea Domnului” ne invită pe toți, copii mici și mari, într-o călătorie peste timp, să descoperim împreună cum a apărut sărbătoarea Nașterii Domnului. Ne vor însoți un băiețel, o fetiță și un ren de pluș. 
 
 Bogat ilustrată și tipărită pe o hârtie specială, care aduce un plus de valoare stării de bine pe care orice cititor o trăiește atunci când răsfoiește o carte, „Nașterea Domnului” poate fi prima literă a alfabetului pentru copilul care abia începe să descopere lectura și totodată un timp de calitate...

Invatatura de credinta ortodoxa pe intelesul copiilor.

Invatatura de credinta ortodoxa pe intelesul copiilor

Ispravile lui Guguta este o carte cu umor subtil, de respiratie universala.

Volumul 6 din colecția „Biblioteca Paisiană” cuprinde tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Timotei, Tit și FIlimon. 
 
Traducerea este realizată de mitropolitul cărturar Veniamin Costachi, unul dintre membrii școlii de traducere înființate de Sfântul Paisie de la Neamț. 
 
Textul a fost adaptat la limbajul vorbit astăzi sub coordonarea lui Ștefan Voro

Stareţul (duhovnicul, n.n) este cel ce găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa lui propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-se lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care-şi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această austeră ucenicie, în speranţa ca la capătul unor îndelungate străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poată dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a reuşi să se regăsească pe sine.

S-a scris mult despre Sfântul Serafim de Sarov, însă numai Arhimandritul Ioan Krestiankin ar fi putut să-l prezinte atât de frumos, încadrându-l în societatea rusă de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea È™i începutul secolului al XIX-lea, societate aflată într-o epocă de răcire a credinÈ›ei È™i de îndepărtare de Biserică. RuÈ™ii acelor vremuri aveau nevoie de un Sfânt care să-i aducă mai aproape de Dumnezeu, care să le fie model, erou, tată, profet, judecător, iar Sfântul Serafim de Sarov a reuÈ™it, prin forÈ›a iubirii care-l caracteriza, să le fie călăuză către Hristos. DeÈ™i se afla în pustia pădurilor Sarovului, Sfântul Serafim vedea patimile societăÈ›ii de care era izolat prin puterea Sfântului Duh, pe care a dobândit-o È™i pe care a propovăduit-o drept scop al oricărui creÈ™tin.
Este important să ne apropiem de viaÈ›a unui sfânt nu numai din perspectiva supranaturalului È™i a minunilor, ci È™i prin intermediul societăÈ›ii în care a activitat acesta, a influenÈ›elor culturale È™i religioase specifice timpului său, care sigur au avut un rol important în decizia divină de a ridica din mijlocul poporului un Sfânt pentru popor, È™i nu orice Sfânt, ci Sfântul Serafim de Sarov.
În cele ce urmează redăm un fragment din carte, pentru a evidenÈ›ia cele afirmate mai sus:
Din toate colÈ›urile Rusiei veneau la Sfântul plăcut lui Dumnezeu cei însetaÈ›i de mângâiere duhovnicească în codrul de pini, nu departe de mănăstire, unde îl găseau pe StareÈ›ul gârbovit într-un chiton alb vechi, cu o cruce de cupru la gât. El îi primea pe toÈ›i cu dragoste, li se închina tuturor până la pământ, săruta mâna fiecărui om, binecuvântându-l. Chiar È™i pe cel mai mare păcătos îl numea „bucuria mea”, văzând în el darul dumnezeiesc: sufletul său nemuritor. În orice timp al anului îi saluta pe toÈ›i cu cuvintele: „Hristos a înviat!”.

Se spune că Panaghia s-a născut demult, tare demult, pe când locurile străjuite de Moş Ceahlău şi udate de Mama Bistriţa erau aproape cu totul sălbatice… S-a născut, draga de ea, într-un cătun de la poalele Ceahlăului, în familia unor oameni sărmani. A fost însă binecuvântată, din fragedă pruncie, cu multe şi alese însuşiri. Că s-au strâns ursitoarele în jurul ei de îndată ce a venit pe lume, dăruindu-i pe rând, de la căpătâiul albiei ce-i era şi leagăn, mai toate bunătăţile vieţii… Numai că, nu ştiu cum s-a făcut, dar, întrecându-se ele în a-i lumina viitorul, au miluit-o cu frumuseţe la chip, cu frăgezime şi gingăşie în trup, cu pas mlădios, cu duioşie în suflet, cu strălucire de azur în priviri, dar… au uitat de noroc!

Aşa a crescut, ca bucurie a ochilor şi sufletelor celor doi părinţi ai săi, cu totul nevoiaşi în ale traiului cel de toate zilele. Că mult prea puţin pământ aveau pentru a cultiva cele trebuitoare la orice masă şi nici cu destulă fâneaţă pentru bietele animale nu erau dăruiţi. De aceea, doar câteva orătănii şi două capre ţineau pe lângă bordeiul lor… Au tot muncit din greu, sărmanii, dar n-au apucat să-şi vadă fata ieşită în lume şi măritată cu un flăcău vrednic, precum merita. S-au stins din viaţă într-o toamnă ploioasă şi rece, zdrobiţi de un trunchi de copac pe când încercau să-şi facă rost de lemn pentru iarna cea lungă şi grea.

Ei, şi dacă a rămas Panaghia orfană, iaca, ştiindu-i frumuseţea cea fără de seamăn, atât la trup cât şi la suflet, s-au grăbit să o ia în grija lor doi soţi mai înstăriţi, dar fără copii, care trăiau într-un sat vecin, ceva mai mare. Nu a durat însă prea mult bucuria noilor săi părinţi…

Râul Sitna curge molcolm și lunca lui este înveșmântată în stufăriș. Colinele împrejmuiesc satul Tocileni, încât pare că orizontul poposește aici. În stânga râului, așa, la o distanță de vreo doi kilometri, curge în același sens pârâul morii, denumit așa fiindcă mai sus era moara din sat construită pe acest pârâu. Aici vegetația abundă: sălciile, arinii, salcâmii, toți erau ca și cum ar fi fost sădiți de săteni. Peste pârâu, în dreapta lui și în stânga Sitnei, așa ca la vreo doua mii de metri distanță, pe o colină, a treia casă de la școală, era casa în care mă născusem, casă din lemn de stejar adus din pădurile Voroniei. Peste bârne se șipcuia și se lipeau pereții cu lut amestecat cu paie, iar tavanele rămâneau din grinzi cioplite, unite între ele în formă de cruce. Casa avea două odăi mari și o tindă la mijloc. Acoperișul era făcut din stuf, adus de la Stuhărie. Pe jos era lut galben, iar prispele înalte, cu deregi, erau podite tot cu lut de același fel. Odăile aveau câte două geamuri, unul în față și unul înspre est, ticsite iarnă, vară, cu mușcate. Pereții erau îmbrăcați cu covoare frumoase. Tinda avea uși din scândură de stejar și balamale forjate. Din tindă intrai în dreapta în căsătorie, unde era o sobă cu cuptor mare, horn deschis, vatră și plită, cu lejeancă unde mă ascundeam sau mă culcușeam când veneau înghețat de la săniuș.

Capitolele cărţii de faţă sunt alcătuite din texte pe care le-am redactat cu felurite prilejuri, la diferite soroace de timp. Considerând că ar putea fi adunate într-un singur volum, le-am ordonat, le-am adăugat alte câteva scrieri şi, astfel, am întocmit cartea ce ne stă înainte. Titlul Vechea şi Noua Romă este un punct de referinţă pentru fiecare capitol în parte. Primele capitole se referă la Vechea Romă a Imperiului Roman, următoarele la Noua Capitală, Noua Romă - Constantinopol, iar celelalte surprind legăturile dintre acestea, conflictele, respectiv întreruperea comuniunii lor. Două cetăţi cu o mare Tradiţie şi cultură, cu o istorie de cuceriri şi lupte pentru eliberare, cu aleşi Părinţi slujitori ai Bisericii şi, deopotrivă, cu rătăciri ale eresurilor, cu mişcări de împotrivire şi de dialog. Nu vorbim despre Prima şi A Doua Romă, în sensul unei înşiruiri ce s-ar putea continua cu o A Treia şi o A Patra, ci despre o singură Romă, cea Veche şi cea Nouă. începând cu veacul al VllI-lea, Vechea Romă va începe, desigur, să păşească pe o cale diferită de Tradiţia şi cultura comună, de isihia şi teologia primelor secole, în vreme ce Noua Romă a continuat, de veacuri, să păstreze însuflarea aceleiaşi Tradiţii. Spunând aceasta avem în vedere adevărul teologic şi viaţa creştină personală. Totuşi, secularismul şi pervertirea credinţei ortodoxe rămân o ispită ce va pândi dintotdeauna Biserica. Avem trebuinţă de o viaţă insuflată de isihasm şi de întreaga Tradiţie isihastă (niptică), adevărata premisă a teologiei ortodoxe. 
 
 
 
Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului