A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

Cartea cuprinde o selectie de texte din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cu explicatii si sfaturi despre boala si moarte. Sfantul explica motivul si intelesul bolii si mortii in lumina iubirii lui Dumnezeu.

Rugăciunea în vremea bolii 

Vă simţiţi foarte slăbită şi credeţi că vă apropiaţi de ieşirea sufletului din trup. Boala aminteşte de moarte, însă nu proroceşte ceasul ei. Totuşi, de vreme ce aţi primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit să vă pregătiţi de ea. Dat fiind că sunteţi mereu bolnavă, nu vă este greu să vă însuşiţi gândul la ieşirea din trup, după pilda Cuviosului Nicanor – şi această ieşire nu vă va lua pe neaşteptate. Fericită este pomenirea morţii; ea, împreună cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei rânduieli creştineşti a duhului. 
Vă plângeţi de dumneavoastră înşivă că vă rugaţi prost şi nu vă ţineţi de nevoinţe. În această privinţă vă lămureşte Sfântul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare.“ Acestea înlocuiesc orice nevoinţă. Deci, fiţi senină! 
Nu puteţi merge la biserică din pricina bolii, aşa încât aţi rămas la pravila de chilie. Împliniţi-o după putere. Să ştiţi că pravila este de trebuinţă din pricina neputinţei noastre, nu pentru rugăciunea în sine, care se poate face şi fără pravilă... Staţi cu gândul la Liturghie – nu ca un săvârşitor, ci ca unul ce e de faţă (prin mutarea cu gândul) la Liturghia săvârşită de altul. 
Nu aveţi gânduri prea vesele în ce vă priveşte? Era în Egipt un bătrân duhovnicesc – Apollo, mi se pare... Acesta le spunea cu tărie tuturor fraţilor, şi străinilor, de asemenea: „Nouă, creştinilor, nu ni se cuvine să ne mâhnim... Să se mâhnească păgânii şi jidovii. Iar noi, cei mântuiţi de Domnul... al nostru este raiul, a noastră este împărăţia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfântului Duh, Maica lui Dumnezeu, oştirile cereşti şi sfinţii toţi...“ 

În tratarea Sfântului Ioan Gură de Aur, patimile È™i virtuÈ›ile nu sunt simple instrumente retorice.  ÎnÈ›elese terapeutic, ca boală È™i sănătate, stricăciune È™i nemurire, ele reprezintă coordonate ce definesc traiectoria noastră prin această viaţă È™i punctul ei final din cea viitoare.  De cele mai multe ori ne dorim sănătatea virtuÈ›ii doar atunci când ne confruntăm cu manifestările evidente ale îmbolnăvirii fiinÈ›ei noastre.  Abia atunci înÈ›elegem tragismul condiţiei noastre de oameni căzuÈ›i È™i adevărul că Hristos este singurul dătător nemincinos al sănătăÈ›ii È™i nemuririi. 
Din imensa operă a unuia dintre cei mai mari îndrumători duhovniceÈ™ti ai tuturor timpurilor, lucrarea de faÈ›ă sintetizează o sumă de repere practice, uÈ™or de înÈ›eles È™i însuÈ™it pentru omul contemporan. 

Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas 

Într-un colţ de rai din împrejurimile Kievului, numit Teofania de către mitropolitul de obârşie românească Gavriil Bănulescu, s-a nevoit unul dintre marii Cuvioşi ai Ucrainei secolului al XIX-lea. Cuviosul Bonifatie, pe care Biserica Rusă se pregăteşte să-l proslăvească în ceata Sfinţilor, a fost părintele săracilor Kievului, care îşi găseau la el întotdeauna mângâierea şi adăpostul. 
Din inima plină de dragoste dumnezeiască a acestui ascet a cărui teologie era izvorâtă nu din cărţi, ci din multa iubire pentru Dumnezeu şi făptura Lui, vă aducem, prin cartea de faţă, o comoară de sfaturi şi învăţături despre bucuria de a fi ortodox. 

Traducere din limba engleza de Anca Popescu 

Natura icoanei nu poate fi înteleasa cu ajutorul criticii de arta, dar nici cu ajutorul sentimentalismului. Formele sale se întemeiaza pe întelepciunea cuprinsa în textele teologice si liturgice ale Bisericii Ortodoxe rasaritene si sunt strâns legate de experienta vietii contemplative. Lucrarea de fata este prima de acest gen care ofera o introducere serioasa în contextul spiritual al acestei arte. 
Prin introducerea lui Uspensky în cadrul sensului si limbajului icoanelor ne împartasim într-un mod uimitor de conceptiile spirituale ale Bisericii Ortodoxe fara de a caror cunoastere nu putem întelege deloc lumea icoanei. 

Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele din cale-afară de aspre, şi să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împărătească, adică pe calea vieţii cu măsură, a nevoinţei cu măsură. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepţilor e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia pluteşte cu bine. Cu adevărat, viaţa noastră seamănă cu plutirea unei corăbii, lumea – cu o mare, trupul – cu o corabie; sufletul este în trup ca un om în corabie, iar faptele sunt ca o încărcătură. Dacă corabia este goală, se porneşte vântul şi ea se răstoarnă în scurtă vreme. Dacă este împovărată peste măsură, este aproape de înec chiar şi atunci când nu sunt valuri şi nu e vânt – iar dacă se pornesc valurile şi vântul, se va cufunda fără întârziere. Doar încărcând cu măsură corabia vei putea pluti fără de necazuri, se va cufunda fără întârziere”. 
La fel să gândeşti şi cu privire la nevoinţe. Dacă n-ai nimic din faptele cele bune, te vei răsturna în noianul ispitelor. Dacă vei începe să ridici povară mai presus de puterile tale, curând te vor strivi istovirea sau trufia. Dacă te vei osteni şi te vei ­nevoi însă după putere, vei rămâne slobod de nenorociri. 
Să ştii: calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată. Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, vei urca la Cer ca pe o scară şi vei ajunge în Rai.
Sfântul Dimitrie al Rostovului 

Aceste cuvantari au fost rostite de Mitropolitul Antonie de Suroj cu prilejul acelor zile deosebite din timpul Postului Pastelui si al Craciunului, zile de retragere, de reculegere duhovniceasca.  Cei care doreau sa se retraga din iuresul vietii pentru a‑si pune ordine in ganduri, in cele ale sufletului, veneau sa petreaca o zi intreaga la catedrala rusa din Londra, sub indrumarea lui.

Vladica Antonie staruia asupra ne­­­cesitatii unui astfel de timp de reculegere, isihie si adunare in cele mai dinlauntru ale fiintei.  El socotea acest timp de linistire si de pregatire ca fiind absolut necesar pentru o spovedanie temeinica, ce nu se poate realiza decat prin punerea de o parte a unui asemenea timp, care devine un binecuvantat prilej de cercetare a cugetului.

FrumuseÈ›ea desăvârÈ™ită ni se dezvăluie în Hristos, Dumnezeu întrupat. Din punctul de vedere al unui creÈ™tin, Hristos dezvăluie desăvârÈ™irea frumuseÈ›ii umane È™i revelaÈ›ia frumuseÈ›ii divine care îl umple. Pe de altă parte, creÈ™tinismul cere integritatea minÈ›ii È™i a inimii, cere o atitudine morală, adică nu doar respectarea regulilor, ci o abordare care exclude ceea ce Andre Malraux numeÈ™te pseudo-artă sau pseudo-frumuseÈ›e.

Adică fenomene distructive în sens moral, fiindcă frumuseÈ›ea trebuie să fie mai mult decât o formă captivantăÈ™i atrăgătoare. Privind în urmă, mi-aÈ™ aminti o definiÈ›ie grecească a omului desăvârÈ™it care exista cu mult înainte de Malraux: καλὸς κá¼€γαθÏŒς care înseamnă „om frumos, bun È™i curajos” – imaginea ideală a viziunii creÈ™tine asupra frumuseÈ›ii. Formele distructive din punct de vedere moral sunt inacceptabile pentru un creÈ™tin, deoarece sunt false în comparaÈ›ie cu o realitate mai profundăÈ™i mai autentică

CUPRINS:

PrefaÈ›ă. De ce Eliot?.
Convorbirea I: Despre frumusețe și sens.
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a II-a: FrumuseÈ›ea È™i adevărul
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a III-a: Frumusețea și realitatea.
Răspunsuri la întrebări
Convorbirea a IV-a: Sensul urâÈ›eniei
Răspunsuri la întrebări
Despre autor.

Traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici

Lucrarea Mitropolitului Antonie de Suroj nu se refera la justificarea sau explicarea rugaciunii dintr-o perspectiva speculativa, ci, dimpotriva, isi propune sa prezinte ce anume trebuie sa stie si sa faca cel ce doreste sa se roage. "Scoala rugaciunii" se adreseaza in primul rand incepatorilor, si nu celor care nazuiesc la rugaciunea mistica sau la stari de inalta desavarsire.

Daca va asezati intr-o camera si spuneti: „Dumnezeu este aici, cu mine”, veti constata ca nu va trece mult si va veti intreba cum sa va umpleti timpul cu o activitate care sa va elibereze de nerabdare.  La inceput va veti simti minunat, pentru ca sunteti obositi si va fi odihnitor sa stati comod in fotoliu; linistea din incapere va va da un sentiment de pace.  Foarte adevarat – dar daca va trebui sa treceti dincolo de aceste momente firesti de relaxare si odihna si sa ramaneti in prezenta lui Dumnezeu dupa ce firea omeneasca se va fi relaxat, veti vedea ca va fi foarte greu sa nu va intrebati: „Si acum ce trebuie sa fac?  Ce sa-I spun eu lui Dumnezeu?  Cum sa ma adresez Lui?  Vad ca El tace.  O mai fi aici sau nu?  Cum sa impac eu tacerea Lui sau absenta Lui cu prezenta mea marcata de neastampar?”

Prin urmare, unul din primele lucruri pe care trebuie sa le intelegem este importanta de a sta fata in fata cu Dumnezeu fara a face nimic.  Desi aceasta nu pare o actiune deosebit de evlavioasa, daca veti ajunge la acea liniste pe care Sfintii Parinti rasariteni o numesc „isihie”, veti fi in stare sa realizati ceva in viata.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Oricât de diferite sunt căile, condiţiile exte­rioare în care trăiesc creştini de vocaţii diferite, ei practic trebuie să împlinească cele două porunci pe care le-a dat Domnul Iisus Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi” (Lc. 10, 27). Aceste două porunci sunt la fel de importante şi amândouă trebuie împlinite. Nu ar putea exista iubire adevărată faţă de aproapele – corespunzătoare cu nivelul la care suntem chemaţi –, dacă nu ar exista iubirea faţă de Dumnezeu şi dacă această iubire nu ar fi de proporţii dumnezeieşti… Putem înţelege semnificaţia iubirii desăvârşite numai în contrast cu ceea ce înseamnă Sfânta Treime văzută ca o relaţie de iubire. Sfânta Treime este singura imagine a iu­birii desăvârşite şi, conform cu această imagine, trebuie să fie făurită iubirea. Este o iubire în care se dăruieşte totul, totul este primit şi, în acelaşi timp, ea se află în centrul dorinţei, disponibilităţii de a te jertfi deplin, care este rădăcina unei relaţii.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Atunci când Dumnezeu decide să creeze lumea È™i, în special, omul, decide să plăsmuiască un întreg univers de substanÈ›e È™i de fiinÈ›e cu care va împărtăÈ™i tot ceea ce are, toată fiinÈ›a Sa, toată profunzimea Sa, toată frumuseÈ›ea Sa de nedescris. Dumnezeu alege să pună pe tot ceea ce a creat un astfel de sigiliu, care face ca toate lucrurile să fie legate de El. Această legătură dintre Dumnezeu È™i om nu se rupe niciodată. Păcatul È™i răul nu Îl pot învinge pe Dumnezeu, deÈ™i păcatul È™i răul uman au adus È™i continuă să aducă tragedie în lume; în primul rând, tragedia căderii È™i înstrăinării de Dumnezeu ÎnsuÈ™i. Dar Dumnezeu ne dăruieÈ™te totul, ni se dăruieÈ™te chiar pe Sine ÎnsuÈ™i. Îl putem accepta sau nu, însă darul ne este oferit È™i, mai mult, darul ne este deja împărtăÈ™it. AÈ™a cum am mai spus, Dumnezeu nu-Și retrage niciodată darurile.