De ce, oare, această iniÈ›iativă care comportă multă muncă, dificultăÈ›i, timp È™i investiÈ›ie materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăinÈ›ă” cum rosteÈ™te o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei ÎmpărtăÈ™anii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre fiinÈ›ă”.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim în viaÈ›a sfinÈ›ilor din primele veacuri creÈ™tine, în viaÈ›a sfinÈ›ilor cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc.
„Chipuri de pocăinÈ›ă” găsim, de asemenea, în viaÈ›a bineplăcuÈ›ilor lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. CuvioÈ™ii StareÈ›i de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăinÈ›ă”, printre „geniile sfinÈ›eniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească.
IntenÈ›ia publicării unei colecÈ›ii dedicate vieÈ›ii mănăstireÈ™ti de la Optina are È™i un alt scop È™i anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viaÈ›ă monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenÈ›ei exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea NeamÈ›. În viaÈ›a celor 14 stareÈ›i ai Optinei, canonizaÈ›i de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian.
După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia È™i prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Èšările Române, din Rusia È™i din alte părÈ›i ale Bisericii Ortodoxe a fost influenÈ›at de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii NeamÈ› de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea.
Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai uÈ™oare. InfluenÈ›a vieÈ›ii duhovniceÈ™ti rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil.
Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din SfinÈ›ii PărinÈ›i, redobândirea libertăÈ›ii în spaÈ›iul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenÈ›ei Sfântului Paisie asupra vieÈ›ii creÈ™tine ortodoxe.
Publicarea colecÈ›iilor dedicate stareÈ›ilor mănăstirii Optina se doreÈ™te a fi, aÈ™adar, È™i un omagiu adus Sfântului Paisie de la NeamÈ›.
Prin intermediul acestei colecÈ›ii creÈ™tinul de azi intră în legătură cu un izvor de viaÈ›ă care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. ViaÈ›a È™i învăÈ›ăturile stareÈ›ilor de la Optina arată, dincolo de locul È™i timpul în care ei au trăit, că existenÈ›a omului fără Hristos È™i fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareÈ›ii de la Optina, în veacul al XIX-lea È™i începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulÈ›imi de călugări, È›ărani È™i moÈ™ieri, prinÈ›i È™i intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei È™i simÈ›eau că la umbra sfinÈ›ilor de la Optina găseau izvorul umplerii vieÈ›ii lor cu duh È™i adevăr.
Astăzi, omenirea trăieÈ™te È™i mai dramatic decât în veacurile XIX È™i XX, tragedia singurătăÈ›i, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-È™i regăsi echilibru vieÈ›ii interioare È™i, prin aceasta, să redescopere sensul existenÈ›ei sale?
Răspunsul nu este È™i nu poate fi altul decât: HRISTOS. „VeniÈ›i la mine toÈ›i cei osteniÈ›i È™i împovăraÈ›i È™i Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existenÈ›a omului.
Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minÈ›ii È™i a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmaÈ™i. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos È™i călăuză avem pe cei ce au parcurs acelaÈ™i drum: pustnicii din Egipt sau cei din CarpaÈ›i, cuvioÈ™ii din Athos sau cei de la Optina.
Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia È™i a ostenitorilor din cadrul Editurii È™i Tipografiei Mitropoliei Moldovei È™i Bucovinei care fac posibilă publicarea colecÈ›iei „CuvioÈ™i stareÈ›i de la Optina”.
Dumnezeu să te binecuvinteze È™i pe tine, cititorule al acestei cărÈ›i, conducându-te prin pocăinÈ›ă, rugăciune È™i iubire, la viaÈ›a în Hristos, singura care-È›i va oferi bucurii adevărate, libertate reală È™i lumină în viaÈ›ă. († TEOFAN, Mitropolitul Moldovei È™i Bucovinei)

Volumul cuprinde marturiile pelerinilor credinciosi care au primit ajutor si folos din partea Cuvioasei Parascheva.

Adunandu-si toate simturile inauntru, silindu-si mintea impreuna cu duhul, atintind-o si legand-o strans si, intr-un cuvant, tintuind-o de Crucea lui Hristos, Sfantul Grigorie repeta adeseori in rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, cu sufletul plin de tremur, cu gemete si cu inima franta; si uda pamantul cu lacrimi calde ce izvorau abundent din ochii sai.

Cei care spun că nu le pasă de cealaltă viaţă şi că nu vor să vieţuiască dincolo de aceasta se înşală pe ei înşişi, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta. Căci cum e cu putinţă ca oamenii să nu dorească cealaltă viaţă, când ei nu se mai satură de viaţă, aici, pe pământ, fiind ataşaţi de ea ca stridiile de o stâncă… Toţi oamenii iubesc viaţa, dar unii o iubesc pe cea trupească, trecătoare, în vreme ce alţii o iubesc pe cea duhovnicească, veşnică.

În orice caz, chiar dacă cineva nu ar dori să vieţuiască dincolo de viaţa actuală, ar trebui să ştie că aceasta nu depinde de el, ci depinde de Cel ce ne-a creat...

Dumnezeu este Creatorul şi sprijinitorul universului. Chiar dacă El este înfricoşător şi atotputernic, El te iubeşte mai mult decât te pot iubi mama şi tatăl tău, şi El te va îmbrăţişa dacă tu voieşti să experiezi dragostea pe care El o are faţă de tine.

Avem in fata un volum de poezie categoric crestina, o poezie extraordinara, cum n-am mai avut in literatura noastra si cum nu este in lumea intreaga. O poezie de mare adancime si caldura despre ortodoxie. O poezie care se va impune in lumea intreaga.

Pr. D. Staniloae

Obiectivul acestei lucrări este prezentarea sistematică şi detaliată a învăţăturii dogmatice a Sfântului Isidor Pelusiotul (360-440/450), şi mai cu seamă a triadologiei sale, aşa cum este expusă în corpusul epistolar. În acelaşi timp, am încercat să comparăm învăţătura sa despre Dumnezeu cu cea a Sfântului Chiril al Alexandriei (378-444). Originalitatea cercetării de faţă o reprezintă chiar subiectul în sine: triadologia Sfântului Isidor, fiind un studiu analitic de pionierat despre teologia acestui Sfânt Părinte mai puțin cunoscut. 
Eirini Artemi

† TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

În viața lumii și a omului sunt momente în care Dumnezeu vorbește și momente în care Dumnezeu tace. Sau cel puțin așa le percepem noi. Căci nu numai prin cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate, ci toate se și țin în ființă prin cuvântul Său, cel de viață făcător. Încât, înțelegând așa taina vieții, Dumnezeu nu încetează niciodată a vorbi. Dacă ar înceta, viața însăși ar sfârși.

În întreaga creație, omul are un rol și un loc special. El nu doar că primește viață de la Dumnezeu, dar are înscrisă în ființa sa și capacitatea de a grăi cu Creatorul său. Dumnezeu a vorbit cu omul în Rai, l-a cer­cetat și după izgonirea din grădina Edenului. Ulterior, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu, omul a pierdut capacitatea de a primi cuvântul Său. Patriarhii Vechiului Testament, prin viață curată și prin credința în Dumnezeul cel viu, au putut primi în inima lor cuvântul dumnezeiesc. Iar când Moise a vorbit cu Dumnezeu, poporul ce era scos din robia Egip­tului, încredințat de realitatea acestui dialog, s-a minunat, exclamând: „Astăzi am văzut că Dumnezeu grăiește cu omul și acesta rămâne viu” (Deut. 5, 24). Uimire firească, pentru că nu se mai întâmplase în istorie ca vreun popor să audă „glasul Dumnezeului celuiviu, grăind din mijlocul focului” și „să rămână viu” (cf. Deut. 4, 33).

Încât un înțeles al cuvintelor ce se constituie ca motto al prezentului volum ar fi acela că nu oricine și nu oricum poate primi cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ființa celui întunecat de păcate și cu inimă învâr­toșată de patimi și mândrie, cuvântul dumnezeiesc este foc ce mistuie. Pe de altă parte, mai ales după întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, putem desluși și un alt înțeles al versetului citat din cartea Deuteronomul. Omul rămâne cu adevărat viu (nu doar biologic), în măsura în care grăiește cu Dumnezeu. Din relația cu Dumnezeu, Care ni Se comunică în Sfintele Taine, primim noi viață. De aceea, Sfânta Împărtășanie se mai numește și Cuminecare.

Pentru a dobândi viața veșnică e nevoie, așadar, să primim și să împlinim cuvântul lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru insistă mult proorocii Vechiului Testament. „Ascultă glasul Domnului în cele ce-ţi grăiesc eu și bine-ţi va fi și sufletul tău va fiviu” (Ier. 38, 20), avertizează Ieremia pe poporul ales. Iar Isaia transmitea poporului ales cuvântul Domnului: „Ascultaţi-Mă pe Mine și viu va fi sufletul vostru” (Is. 55, 3). Când, de-a lungul istoriei, evreii nu respectau cuvântul lui Dumnezeu, intrau în robie sau în mari necazuri, ori chiar erau dați pe mâna morții, căci nu împlineau „ceea ce omul trebuie să împlinească, ca să fie viu” (Iez. 20, 21).

Chiar și după două mii de ani de creștinism, ne confruntăm cu difi­cultăți în a percepe cuvântul Domnului. El nu încetează să ne vorbească și azi, precum mulțimilor de pe muntele Fericirilor, dar o pretenție de­monică de superioritate îl împiedică pe om să asculte. Și atunci, și acum, Mântuitorul avertizează că nu Îl putem auzi pentru că, mândri fiind, cuvântul Său nu încape în noi (cf. In 8, 37). Prea plini de sine și de ale noastre, nu mai avem cum să facem loc lui Dumnezeu în inima și în viața noastră. Iar aceasta înseamnă a ne da morții, căci omul nu poate fi cu adevărat viu decât atunci când este cu Dumnezeu, Cel ce ne spune: „Eu sunt viu și voi veţi fi vii” (In 14, 19). Iar ca să fie omul viu trebuie să fie mai întâi născut din nou, „nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestrică­cioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu celviuși Care rămâne în veac” (I Pt 1, 23).

O altă cauză a dificultății cu care ne deschidem către cuvântul lui Dumnezeu o reprezintă și inflația de cuvinte, explozia de canale de in­formare din zilele noastre. Omul este derutat de varietatea copleșitoare de texte la care poate avea acces. Iar multe dintre scrieri sunt departe de a-și trage seva din solul fertil al Sfintelor Scripturi. Însă, chiar și în acest veac, Dumnezeu intră în dialog cu omul. Avem încredințarea aceasta mai ales cercetând viața celor ce s-au săvârșit întru sfințenia Lui. Cunoaștem că Hristos Domnul a vorbit, nu demult, unui monah din Sfântul Munte. În străduința lui de a se apropia de Dumnezeu, când era convins că strigătul său este în zadar, că se mistuie în tăcerea neînduplecată a Dom­nului, Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) aude: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Astfel, află calea smulgerii din inima sa a rădăcinii păcatului, mândria, și a bunei așezări în starea de smerenie, cea care face ca dialogul cu Dumnezeu să devină posibil.

Ucenicul acestui sfânt contemporan, Arhimandritul Sofronie Saharov(1896-1993), a experiat și tăcerea lui Dumnezeu, în sensul că nu a primit cuvânt lămuritor de la Domnul când a fost supus unor grele încercări. Într-o scrisoare din 1984, Părintele Sofronie notează: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu și să ne îndreptăţim pe noi înșine, dar iarăși, nu este ușor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoșatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem și noi”.

Dar și tăcerea, ca și cuvântul, poate fi tot o formă de comunicare. „Sunt cuvinte care nu cuvântă/ și sunt tăceri ce pot să spună tot”, constată Demostene Andronescu,un poet care a trecut prin iadul temniţelorcomuniste. Și când ne grăiește, și când tace, Dumnezeu ne comu­nică ceva. Se comunică pe Sine Însuși, dacă noi avem smerenia de a-L urma întru toate. Tăcerea poate fi locul în care noi creștem în Domnul, dacă stăruim în a-I vorbi. În tăcere, Dumnezeu ne face loc la masa dialogului, e o invitație de a ne cultiva demnitatea de persoane capabile a I se adresa.

***

Tema aceasta, a vorbirii și a tăcerii în Revelație, este fundamentală pentru viața creștinului. Este binevenit, așadar, acest volum, care cuprinde o frumoasă desfășurare de texte, de reflecții pe marginea acestui subiect. Faptul că ele sunt dedicate, la împlinirea a 65 de ani de viață, unui om atât de absorbit de cuvintele Scripturii, nu este deloc întâmplător. În persoana Părintelui Profesor Petre Semen vorbirea și tăcerea au întot­deauna un rost. L-am cunoscut bine, în vremea când era cadru didactic la Seminarul Teologic din Craiova, regăsindu-l apoi, după mai bine de două decenii, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. Îl cunosc ca pe un om care-și hrănește ființa din cuvântul Scrip­turii, în special din textele Vechiului Testament. Așa cum consfințește tradiția noastră patristică, în Evanghelie se recapitulează Legea și Proorocii. Încât râvna Părintelui Petre Semen pentru a cerceta sursele prime, cro­nologic vorbind, ale credinței noastre, trebuie înțeleasă prin prisma cu­vintelor psalmistului: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 2).

Părintele Profesor Semen s-a impus, mai întâi, în conștiința semina­riștilor, apoi, a studenților, ca o persoană cu reale abilități didactice. Seriozitatea discursului academic, corectitudinea, imparțialitatea, punctua­litatea, lucrul întotdeauna bine făcut sunt câteva dintre calitățile care l-au impus în învățământul teologic românesc. Sfinția sa are capacitatea de a se pregăti temeinic pentru împlinirea misiunii primite de la Dumnezeu, indiferent de natura ei: fie că este vorba despre cursul de la catedră, de predica de la amvon sau de redactarea unui text teologic.

Îi dorim Părintelui Profesor Petre Semen să continue ani mulți de acum încolo a lucra în ogorul Domnului, având alături, mai ales, fru­moasa-i familie și pe cei ce îi sunt ucenici. Să fie binecuvântat în lucrurile sale și toate să fie săvârșite spre slava lui Dumnezeu, Cel Întreit în Persoane, pe Care să-L primească în casa și în inima sa precum Avraam L-a primit la stejarul din Mamvri.

Binecuvântăm pe toți cei care, cu dragoste și cu recunoștință, s-au ostenit pentru ca acest volum să vadă lumina tiparului, vorbind lumii despre Dumnezeu, mai ales acum, când adesea lumea tace în privința Sa. Să avem credința lui Avraam, răbdarea lui Iov, pocăința lui David, îndrăzneala lui Moise și râvna lui Ilie pentru ca să putem pregusta, încă din această viață, lumina taborică a slavei Domnului nostru Iisus Hristos!

Titlul acestei carti presupune ca cititorul este interesat de a face cunostinta cu Dumnezeu.  Asadar, daca aveti in maini aceasta carte cu intentia de a o citi, cel mai probabil sunteti un cautator.  Fie ca L-ati cunoscut in mod constient pe Hristos din vremea copilariei, fie nu ati avut niciodata credinta, doriti sa fiti prezentati lui Dumnezeu sau poate prezentati inca o data.  Ce posibilitati interesante si coplesitoare va asteapta!

Parintele Andrew Damick a scris o carte profunda, smerita si frumoasa despre taina iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.  Este frumoasa deoarece autorul Il prezinta pe cititor Celui Frumos.  Este smerita deoarece Parintele Andrew nu tine sa transmita ideile sau filosofiile sale, ci doar credinta adevarata transmisa de Hristos si Apostolii Sai din generatie in generatie.  Este profunda deoarece reprezinta o expunere clara si evlavioasa a crestinismului primar.

 Era o toamnă plină de roade bogate şi proaspete. Câte o frunză veştedă pe ici pe colo anunţa dezvelirea copacilor ce avea să vină. Mă întrebam de ce merii au înflorit a doua oară? De ce florile nu se ofilesc şi ies ţanţoşe înaintea noastră, izvor de bucurie şi frumuseţe? De ce izvoarele şuşotesc ca şi cum ar fi în plină vară? Am pus pe seama bunicii, care se pregătea să intre în raiul ceresc şi care pe pământ trăit-a şi cultivat-a raiul pământesc, aducând slavă Domnului pentru toate, întru dobândirea vieţii de apoi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

     Înainte de a pleca, bunica ne-a strâns în jurul ei şi ne-a povestit un vis:

     – Dragii mei, zicea ea, am visat cum Măicuţa Domnului a intrat în casa mea, aici, în odaia cu icoanele din iconostasul nostru, căci mereu am dorit să am iconostas ca la biserică şi tot am adunat icoane la care m-am închinat alături de voi, dragii mei copii şi nepoţi. Deci, ţineţi minte că Măicuţa Domnului a...

Volumul a fost alcătuit de un convertit la Ortodoxie, care trăiește în diaspora, fiind scris chiar din această perspectivă. Un element decisiv al percepției asupra teologiei ortodoxe în spațiul diasporei din Vest (în Europa Occidentală și America) a fost exilarea membrilor intelighenției ruse, condamnați în anul 1922, printr-un decret emis de Lenin și Troțki, pentru faptul de a nu fi arătat simpatie cauzei bolșevice. Mulți dintre acești intelectuali au gravitat în jurul Parisului, acolo unde a fost înființat un institut teologic, vestitul Institut St. Serge, în anul 1925, avându-l decan pe economistul marxist, devenit teolog și preot, Părintele Serghei Bulgakov. Prezența lor în Paris a adus teologia ortodoxă în atenția multor gânditori și teologi apuseni și a condus la un interes fără precedent – îndeosebi în spațiile anglofone și francofone – față de ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Ortodoxia Răsăriteană. Propria mea întâlnire cu, iar ulterior îmbrățișare a Ortodoxiei își are în mod cert antecedentul în prezența emigranților ruși în Vest.
Totuși o înțelegere mai profundă a rădăcinilor intelectuale ale acestor gânditori emigranți dezvăluie o poveste ce poate fi urmărită în istorie până în secolul al XIX-lea, cu a sa mișcare slavofilă, și mai departe până la publicarea în Veneția, în anul 1782, a unei antologii de texte bizantine ascetice și mistice, cunoscută sub numele de Filocalia, editată de Sfântul Nicodim Aghioritul și de Sfântul Macarie al Corintului.

Pr. Andrew Louth

Noi suntem case ale lui Dumnezeu, ogorul Lui…  Iubirea lui Dumnezeu, care ne este daruita din belsug prin Sfintele Taine si prin slujbe, canonul personal, Rugaciunea lui Iisus si studiul cartilor patristice, spre aceasta tintesc: sa ne zideasca pe noi insine casa trainica…  Sa fim neincetat cu luare aminte la noi insine.  Pe lume au existat cladiri stralucitoare, asezaminte si manastiri frumoase, care s-au pustiit.  De ce credeti ca s-a intamplat aceasta?  Pentru ca nu au fost oameni drepti si cumpatati care sa le locuiasca…  Asadar, ajutati de harul lui Dumnezeu si de mijlocirile sfintilor, sa facem mai mult efort in a ne zidi pe noi insine.

Sfintii in cer se roaga si mijlocesc pentru noi, dar si gandul si straduinta noastra sa fie cum sa ne zidim casa sufletului pe temelii sfinte si trainice, nu pe unele gata sa se darame, superficiale si slabe.  Nu asa!  Ci pe temelii sanatoase, trainice, luminate si sfinte, curate si fara prihana.  Sa lucram cu constiinciozitate, sinceritate si devotament.

Parintele Eusebiu Giannakakis