Acum o mie de ani, apostolatul mistic al Sfantului Simeon Noul Teolog in Bizant si incercarea sa de a reforma monahismul epocii au produs entuziasm si scandal.  De atunci incoace scrierile sale n-au incetat sa fie o adevarata provocare la adresa crestinismului institutionalizat si formalist, lipsit de respiratie mistica si incandescenta duhovniceasca, dovedindu-si in fiecare epoca o actualitate nedepasita.  „Catehezele prezentate aici sunt bogate in detalii personale, autentice si sincere, privitoare la viata interioara si experienta spirituala a autorului lor.  Ele constituie o veritabila autobiografie mistica, unica in felul ei, in literatura crestina bizantina. Catehezele sunt adevarate palme deschise, in care Sfantul Simeon arata tuturor celor ce se indoiesc posibilitatea comuniunii cu Hristos inca din aceasta viata, monedele de aur ale luminarilor sale duhovnicesti” (arhiepiscopul Vasili Krivosein).  Acest volum continua seria dedicata publicarii in traduceri romanesti moderne integrale (insotite de studii introductive la nivelul cercetarilor stiintifice actuale) ale operelor complete ale misticilor patristici si bizantini prezenti numai fragmentar in marea antologie si enciclopedie a literaturii spirituale rasaritene cunoscute sub numele de Filocalia.

În prelungirea amintirilor despre tatăl său, „preotul care s-a urcat la cer”, părintele Gheorghiu îşi evocă aici mai pe larg primii ani din viaţă, o viaţă petrecută în jurul Bisericii. Dându-şi seama că poartă un nume care nu există în calendarul bisericesc, copilul Virgil îşi propune la vârsta de şapte ani să se facă el însuşi sfânt. Află că pentru aceasta trebuie să ajungă să-şi iubească vrăjmaşii… Într-o minunată împletire de poezie, suspans şi înaltă spiritualitate, ni se oferă o neuitată iniţiere într-un creştinism trăit ca realizare a aspiraţiei spre sfinţenie a fiinţei umane. Hagiografia nu ţine de spectaculos, ci e perfect ancorată în viaţă ca răspunsul sufletului credincios la chemarea Evangheliei ce răsună de veacuri în Biserică. Lectură fascinantă, aceste noi amintiri dintr-o copilărie teologică sunt nu numai o admirabilă teologie literară, ci poate cartea cea mai revelatoare a sufletului părintelui Virgil Gheorghiu.

Intr-un moment cand literatura catehetica ortodoxa adresata copiilor sau educatorilor lor incepe sa abunde, elaborata de obicei de autori fara prea multa experienta spirituala, cartea de fata este speciala pentru ca autoarea ei este speciala.

Maica Magdalena vietuieste in binecunoscuta Manastire Ortodoxa „Sfantul Ioan Botezatorul” din Essex (Anglia) fiind ucenica Arhimandritului Sofronie, legatarul testamentar al Sfantului Staret Siluan Athonitul.  De la Parintele Sofronie Maica Magdalena a primit ascultarea de a se ocupa si a discuta despre credinta ortodoxa cu copiii si tinerii care viziteaza manastirea.  Aceasta carte, ca si cea deja publicata(Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi), este rodul acestei preocupari desfasurate ani de zile cu delicatete si responsabilitate exemplara atat pentru adevarul Bisericii lui Hristos, cat si pentru persoana fiecarui copil concret in parte.  Adresandu-se unor copii din lumea occidentala, ea anticipeaza multe din intrebarile si problemele noi cu care se vor confrunta parintii, copiii si tinerii nostri in anii care vor veni.

Impartasindu-si cu generozitate experienta de invatator crestin care a asimilat profund intreaga literatura duhovniceasca si patristica pentru a putea da raspunsurile necesare fiecarui copil in parte, Maica Magdalena ne ofera in acest volum un adevarat catehism in duhul Sfantului Siluan.

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre cei mai iubiţi şi frecventaţi autori duhovniceşti din toate timpurile. Traduse în greacă la începutul secolului IX, scrierile sale au exercitat o uriaşă influenţă asupra spiritualităţii monahale din Răsăritul ortodox, dar şi din Occidentul latin. În 1983 profesorul Sebastian Brock a avut şansa extraordinară de a descoperi singurul manuscris siriac integral al Părţii a II-a, ezoterică, a scrierilor Sfântului Isaac, considerate definitiv pierdute. Editate în originalul siriac în 1985 şi traduse deja în italiană, engleză, rusă şi franceză, scrierile recent descoperite ale Părţii a II-a din corpusul isaachian apar acum şi în limba română. Descriind parcursul duhovnicesc al isihastului „singuratic” de la asceza eremitică la revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu, ele se constituie într-o veritabilă Şcoală a rugăciunii şi a iubirii care deschide perspectivele generoase, dar şi provocatoare, ale unei eshatologii universaliste şi optimiste.

Traducerea celor 41 de „cuvinte” (incluzând 405 Capitole gnostice) recent descoperite e însoţită de o serie de studii care permit pentru prima dată cititorului român o viziune obiectivă asupra nenumăratelor probleme de natură istorică, literară şi teologică ridicate de acest nou şi necunoscut Isaac. Aşa cum nimerit spunea recent părintele Alexander (Golitzin): „Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. […] Poate că Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci asupra altora pe care noi — iar nu Dumnezeu — le-am declarat sigure. Fie ca Isaacul Său să ne tulbure pe noi toţi, iar noi, drept urmare, să creştem în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude."

Unul din evenimentele majore în plan duhovnicesc ale sfârşitului secolului XX este redescoperirea în manuscrise salvate miraculos de la distrugere a unor scrieri uitate şi considerate definitiv pierdute aparţinând Sfântului Isaac Sirul. Ascet singuratic din secolul VII, născut în Qatar şi trăitor în ţinuturi aflate azi în Irak şi Iran, Sfântul Isaac era cunoscut ca autor al 90 de „cuvinte” duhovniceşti extrem de intens citite în Răsăritul ortodox. În 1983 a fost regăsit la Oxford unicul manuscris medieval complet al „Părţii a II-a” a scrierilor sale, cuprinzând 41 de „cuvinte către singuratici”. El a reprezentat o veritabilă revelaţie oferind tabloul complet şi surprinzător al unei gândiri duhovniceşti unice. Experienţa eremitică şi isihastă se modela pe revelaţia iubirii infinite a lui Dumnezeu constituindu-se într-o extrem de proaspătă şcoală a rugăciunii şi iubirii în orizonturile generoase ale unei soteriologii şi eshatologii universaliste şi optimiste. Surprizele nu s-au oprit aici. În 1990 a fost identificat într-o bibliotecă privată din Teheran alt manuscris siriac. Copiat între 1900–1903 în zona lacului Urmia, el cuprindea 17 „cuvinte” aparţinând „Părţii a III-a” a scrierilor Sfântului Isaac, dintre care 14 erau total necunoscute. Restituite recent de Sabino Chialà, monah de la Bose, ele dezvoltă şi precizează teme aflate în inima meditaţiilor sale ascetico-teologice: rugăciunea, harul şi mila infinită a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Veritabil breviar al scrisului Sfântului Isaac, „cuvintele” „Părţii a III-a” oferă nu doar o neaşteptată întregire a imaginii gândirii sale duhovniceşti, ci şi o călăuză practică de prim rang pentru toţi creştinii doritori să se apropie de Dumnezeu.

Scrierea care vede lumina tiparului intaia oara intr-o limba moderna este unica in felul ei in intreaga literatura religioasa a Rasaritului ortodox. Ea nu se incadreaza in nici o categorie. Nu apartine literaturii omiletice, stralucit reprezentata de Parintii Bisericii, mai ales in „epoca de aur”, iar in literatura de spiritualitate sau duhovniceasca, din care face parte prin natura temelor cuprinse intr-insa, ocupa un loc inconfundabil, nesemanand ca modalitate de redactare cu nimic din ceea ce cunoastem si a fost adunat in marea colectie editata de Sfintii Macarie din Corint si Nicodim Aghioritul sub titlul celebru Filocalia sfintilor neptici.
Ideea de a alcatui 32 de „Cuvinte” adresate propriului suflet, intr-o continua dojana, dar abordand numeroase teme comune intregii literaturi duhovnicesti, il asaza pe autor intr-o pozitie cu totul singulara. Tot ce se stie sigur la ora actuala despre carte si despre autor este ca s-au bucurat de mult interes, scrierea ajungand pana la noi intr-un relativ mare numar de manuscrise, inventariate prima oara de catre invatatul grec Demostene Russo.
Pentru istoria culturii romane scrierea monahului Simeon are o importanta capitala: patru din cele 32 de „cuvinte” ce alcatuiau cartea — atribuita in mod eronat de primul ei editor lui Simeon Metafrastul — au fost alipite de Neagoe Basarab la Invataturile catre fiul sau Theodosie. Aceasta facea din cultura noastra singura pe taramul careia a dat roade.
Darul pe care, la sugestia pe care i-am facut-o, parintele diacon Ioan Ica jr a tinut sa-l faca prin aceasta traducere Bisericii si Culturii Romane chiar in ajunul proclamarii locale a canonizarii Sfantului voievod Neagoe Basarab, este esential in acest sens. Se deschide prin aceasta infaptuire un intreg orizont duhovnicesc in care este asezata „intaia mare carte a culturii romanesti”, cum a numit Constantin Noica opera lui Neagoe Basarab. Avem posibilitatea, in sfarsit, sa vorbim in deplina cunostinta de cauza de problema ridicata cu peste un secol in urma de catre Demostene Russo: aceea a raportului operei domnului roman cu izvorul folosit pentru cele mai multe pagini, dupa Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce anume a ales si cum a fost folosita de intaiul nostru mare scriitor aceasta scriere unica in literatura Rasaritului ortodox nu mai este de acum inainte, si pentru totdeauna, o problema acoperita de ceata nestiintei. 

Cine iubeÈ™te pe Domnul, acela îÈ™i aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naÈ™te rugăciunea. Dar, dacă nu-È›i vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeÈ™te omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu È™i cu duh smerit stă înaintea FeÈ›ei Domnului, pe Care-L cunoaÈ™te sufletul ce se roagă. Sufletul care iubeÈ™te pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Personalitatea arhimandritului Sofronie (1896–1993) poate fi cel mai exact caracterizată prin câteva cuvinte: ucenicul şi legatarul testamentar al Cuviosului Siluan Athonitul. Ajuns la Athos după o perioadă de căutări estetice, ca artist avangardist, şi religioase, concretizate în experienţe de tip yoga şi budist, şi studii teologice abandonate, descoperă la Sfântul Munte, sub îndrumarea de excepţie a „stareţului” Siluan, adevărata viaţă mistică de asceză şi rugăciune după care aspira de mult.

Acest volum este o sinteză a învăţăturii şi practicii rugăciunii aşa cum s-au cristalizat acestea în tradiţia duhovnicească a Bisericii Ortodoxe şi aşa cum arhimandritul Sofronie le-a trăit şi practicat în întreaga sa viaţă. Scris pentru omul frământat al secolului XX, acest veritabil catehism duhovnicesc evidenţiază în primul rând unitatea indisolubilă a experienţei ecleziale ortodoxe, în acelaşi timp biblică şi mistică, dogmatică şi liturgic-sacramentală. În această perspectivă, rugăciunea încetează de a mai fi o simplă tehnică de meditaţie subiectivă, intelectuală, şi devine ontologie în act, artă supremă cu forţă restauratoare, de refacere a frumuseţii şi integrităţii originare a omului şi a întregii fiinţe în comuniunea cu Dumnezeul Personal al Revelaţiei Bisericii.

La doar 26 de ani tânărul teolog buzoian Olimp Căciulă susținea în 1931 la facultatea de teologie din Atena un strălucit doctorat. Conținutul lui amplificat apărea în același an sub forma unei voluminoase cărți scrise cu remarcabilă erudiție și cuprindere teologică într-o limbă greacă apropiată de cea clasică (katharevusa) cu titlul Dumnezeiasca Euharistie ca jertfă. Olimp Căciulă publica astfel o monografie de pionierat care avea meritul de a fi introdus pentru prima dată în dezbaterea teologică ortodoxă contemporană tema centrală a jertfei euharistice. 
Prompt semnalată și elogios recenzată îndată de la apariție atât la Atena, cât și la Paris, cartea a rămas practic necunoscută și nereceptată în România. Vălul nedrept al uitării s-a așternut în perioada comunistă și peste acest moment de referință din istoria teologiei ortodoxe române contemporane. 
Restituirea ei integrală nu este însă doar un gest obligatoriu de dreptate recuperatoare și de pioasă recunoștință față de luminoasa figură a autorului ei, preotul Olimp Căciulă. Așa cum arată în prefața sa pr. prof. Ioan Ică sr, Olimp Căciulă face parte din constelația de mari teologi ai Românei Mari ca reprezentant de seamă al „interbelicului” teologic românesc, iar lucrarea sa — exemplară pentru nivelul intelectual al „generației de aur” a teologiei ortodoxe românești din care făcea parte — e o contribuție românească vizionară la reorientarea liturgic-euharistică a teologiei ortodoxe contemporane. Ea intră acum în sfârșit în circuitul teologiei românești ca o pledoarie pentru actualitatea de nedepășit — argumentată peste decenii pe larg, în toate conexiunile și dimensiunile ei dogmatice, ecleziologice și duhovnicești, și de pr. Dumitru Stăniloae — a jertfei și Euharistiei pentru viața Bisericii și înnoirea ei în toate timpurile. 
 
Cuprins 
 
Olimp Căciulă și remarcabila generație teologică a României Mari (pr. prof. Ioan Ică sr) 
 
* 
 
Cuvânt-înainte 
Introducere. PROBLEMA EUHARISTIEI CA JERTFĂ 
 
Partea I 
DESPRE JERTFĂ ÎN GENERAL 
 
I. RELIGIE ȘI JERTFĂ 
 
II. ORIGINEA JERTFEI 
1. Teoria oferirii de daruri din interes 
2. Teoria oferirii sacrificiului ca hrănire a divinității 
3. Teoria provenienței sacrificiului din noțiunea de totem 
4. Teoria lui Loisy: originea sacrificiului trebuie căutată în înclinarea omului primitiv spre magie 
5. Unde anume trebuie căutată adevărata origine a sacrificiului 
 
III. FIINȚA JERTFEI 
1. Ființa jertfei în oferirea unui lucru 
2. Ființa jertfei în schimbarea lucrului oferit (prin distrugere, junghiere, ardere) 
 
IV. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA JERTFELOR IUDAICE 
 
Partea a II-a 
DESPRE JERTFA EUHARISTICĂ ÎN SPECIAL 
 
V. ÎNVĂȚĂTURA BISERICII ORTODOXE DESPRE JERTFA EUHARISTICĂ — ACCEPTAREA EUHARISTIEI CA JERTFĂ 
 
VI. ÎNVĂȚĂTURA BISERICII PROTESTANTE DESPRE JERTFA EUHARISTICĂ — NEGAREA EUHARISTIEI CA JERTFĂ 
Demonstrație istorică a adevărului Euharistiei ca jertfă 
 
VII. JERTFA EUHARISTICĂ ÎN TRADIȚIA PRIMELOR TREI SECOLE ALE BISERICII 
1. Ciprian 
2. Tertulian 
3. Ipolit 
4. Constituțiile Sfinților Apostoli 
5. Origen 
6. Clement Alexandrinul 
7. Irineu 
8. Iustin Martirul 
Părinții apostolici 
9. Ignatie 
10. Barnaba 
11. Clement Romanul 
12. Didahia celor Doisprezece Apostoli 
 
VIII. JERTFA EUHARISTICĂ POTRIVIT SFINTEI SCRIPTURI 
A. Jertfa euharistică în Vechiul Testament 
1. Jertfa prefigurativă a lui Melchisedec 
2. Profeția lui Maleahi 
B. Jertfa euharistică în Noul Testament 
1. Potrivit sfântului evanghelist Luca (a. Evanghelia după Luca / b. Faptele Apostolilor) 
2. Potrivit sfântului apostol Pavel (a. Epistola 1 către Corinteni / b. Epistola către Evrei) 
3. Potrivit evangheliștilor Matei și Marcu 
4. Potrivit evanghelistului Ioan 
C. Instituirea jertfei euharistice și critica raționalistă 
1. Euharistia ca simplă parabolă 
2. Euharistia ca simplă învățătură eshatologică 
D. Religiile de mistere ale Antichității și jertfa euharistică 
1. Misterele eleusine 
2. Cultul zeiței Isis 
3. Cultul Cybelei 
4. Misterele orfice 
5. Cultul lui Mithra 
 
IX. FIINȚA EUHARISTIEI CA JERTFĂ 
Expunerea diferitelor teorii cu privire la ființa Euharistiei ca jertfă 
A. Teologii romano-catolici și problema ființei Euharistiei ca jertfă 
A1. În jurul ideii de schimbare 
1. Ființa Euharistiei ca jertfă în schimbarea reală 
a. Ființa Euharistiei ca jertfă în schimbarea reală a elementelor pâinii și vinului 
b. Ființa Euharistiei ca jertfă în schimbarea reală a lui Iisus Hristos 
2. Ființa Euharistiei ca jertfă în schimbarea mistică 
Insuficiența ideii de schimbare pentru explicarea Euharistiei ca jertfă 
A2. În jurul ideii de oferire 
1. Ființa Euharistiei ca jertfă în oferirea lui Hristos de către El Însuși 
2. Ființa Euharistiei ca jertfă în oferirea lui Hristos de către Biserică 
Avantaje și deficiențe ale ideii de oferire aplicată jertfei euharistice 
B. Teologii ortodocși și problema ființei Euharistiei ca jertfă 
1. Macarie Bulgakov 
2. Alexiu Comoroșan 
3. Nikolaos Damalas 
4. Christos Andrutsos 
5. Konstantinos Dyovuniotis 
6. Ioan Mihălcescu 
C. Mărturiile diferitor Părinți și scriitori bisericești de după veacul al IV-lea despre ființa Euharistiei ca jertfă 
Sfântul Ioan Hrisostom 
D. Schița unei teorii corecte despre ființa Euharistiei ca jertfă 
 

Centru mistic, dogmatic si liturgic al Ortodoxiei ecumenice, „gradina a Maicii Domnului”, citadela monahismului si spiritualitatii ortodoxe, Sfantul Munte al Athosului n-a incetat de peste o mie de ani sa fascineze si sa intrige.  Din acest spatiu spiritual vine si aceasta carte de „dialoguri” duhovnicesti.  Locul agorei Atenei antice de la poalele Acropolei il iau „agorele” monastice de la poalele Athosului, „dialogurile” avand drept obiect al „apologiei” nu „filozofia”, ci „filocalia”, nu barbatul drept al cetatii, ci omul sfant al lui Dumnezeu Cel Sfant.

Impletind fericit spontaneitatea evenimentului consemnat (nu regizat) si patosul liric al confesiunii cu incandescenta experientei mistice si rigoarea demonstratiei teologice, Dialogurile la Athos datorate monahului Teoclit Dionisiatul, cea mai prolifica personalitate teologica a Athosului contemporan, alcatuiesc o veritabila „suma” a traditiei spirituale ortodoxe in intreaga ei profunzime si sublimitate.  Pledand cu patos si radicalism in favoarea maximalismului ascetic, a verticalismului contemplatiei, a introversiunii si personalismului autenticului etos ortodox, ele destrama in termeni implacabili iluziile, platitudinea si inconsistenta „crestinismului” „modern” secularizat al epocii noastre. 

In 1881, la 110 ani de la publicarea Filocaliei grecesti, aparea la Kazan in conditii precare si obscure prima editie a Povestirilor sincere ale unui pelerin catre parintele sau duhovnicesc.  Ele vor cuceri prin traduceri intreaga lume devenind unul din clasicii literaturii devotionale.  Prospetimea si sinceritatea naratiunii, precum si singularitatea si frumusetea duhovniceasca a textului Povestirilor au fermecat si continua sa fascineze generatii intregi de cititori.  Poem al celeilalte Rusii, al sufletelor vii, al oamenilor simpli si credinciosi din popor, ele au devenit un veritabil ambasador al spiritualitatii ortodoxe in lume.  Roman pios destinat propagandei rugaciunii lui Iisus, Povestirile pelerinului ofera „o minunata introducere si o cheie a Filocaliei” (A. Scrima). Aceasta este si perspectiva care justifica includerea Povestirilor pelerinului, intelese ca un neuitat poem si epilog al Filocaliei, in seria „Filocalica” a Editurii Deisis.

Versiunea de fata are avantajul de a fi prima stiintifica, fiind elaborata pe baza textului in sfarsit integral si sigur, cel al „redactiei Optina”, descoperit si publicat in 1992 de Aleksei Pentkovski, care intr-un amplu studiu reconstituie fascinanta si complicata geneza a acestei nemuritoare capodopere duhovnicesti.

Prologul Filocaliei greceÈ™ti, tipărite la VeneÈ›ia în 1782, îl invocă pe sfântul Ioan Gură de Aur ca promotor al rugăciunii isihaste a lui Iisus.
„Tomosul” primului Sinod palamit din iunie 1341, urmat de „Metoda-Canon” de viaÈ›ă isihastă a cuvioÈ™ilor Calist È™i Ignatie Xanthopouloi inclusă în Filocalie, citează în acest sens ca referinÈ›ă de autoritate o „Epistolă către monahi” a lui Ioan Hrisostom.
Cercetări din ultimele decenii au evidenÈ›iat existenÈ›a în manuscrise a trei variante ale unui veritabil manifest „hrisostomian” îndemnând la practicarea rugăciunii lui Iisus foarte popular în BizanÈ›ul secolelor XI–XV. Avem de-a face cu un document esenÈ›ial al spiritualităÈ›ii bizantine apărut la mijlocul intervalului dintre secolul IV — veacul de aur al patristicii È™i monahismului originilor — È™i reînviorarea lor filocalică în secolele XIV È™i XVIII.
Volumul de faÈ›ă restituie în texte comentate dosarul acestui remarcabil, dar uitat, manifest isihast „hrisostomian” însoÈ›it de cel al comentariilor bizantine la invocarea „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÈ™te-mă/ne!”.

Sinteză a revelaÈ›iei biblice È™i hristologiei dogmatice, rugăciunea lui Iisus — rezumată în neîncetatul „Doamne miluieÈ™te” care răsună la ecteniile de la toate slujbele cultului divin ortodox È™i însoÈ›eÈ™te rugăciunile fiecărui creÈ™tin în parte la altarul inimii — e o sinteză practică a întregii Ortodoxii. Rezumat al întregului creÈ™tinism, este chemată să devină pentru toÈ›i creÈ™tinii respiraÈ›ia duhovnicească a sufletului. În formula memorabilă a „epistolelor” monahale „hrisostomiene” — lecturi isihaste ale omiliilor despre rugăciune ale marelui predicator Gură de Aur —, scopul ultim este nu altul decât ca „inima să înghită pe Domnul È™i Domnul să înghită inima”.