Personalitatea poetului Mihai Eminescu (1850-1889) a fost evocată, de-a lungul timpului, în nenumărate lucrări È™i studii de specialitate, apărute atât în È›ară cât È™i în mediul
academic internaÈ›ional. Însă la începutul eminescologiei se află o lucrare a cărei valoare a rămas pentru multă vreme nerecunoscută: teza de doctorat a viitorului patriarh
al României, la acea vreme un tânăr de doar 27 de ani, Elie Miron Cristea (1868-1939), intitulată Eminescu, viaÈ›a È™i opera. Studiu asupra unor creaÈ›ii mai noi în literatura română.
Lucrarea celui dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, rezultatul a patru ani de cercetări ca bursier al Mitropoliei Ardealului (1891-1895), a fost susÈ›inută în
limba maghiară, în urma absolvirii cursurilor de filosofie È™i filologie modernă din cadrul FacultăÈ›ii de Litere È™i Filosofie a UniversităÈ›ii Regale din Budapesta, în luna mai
a anului 1895, fiind publicată, un an mai târziu, la Editura Aurora a lui Todoran Endre din Gherla. Valoarea acestei prime monografii privitoare la viaÈ›a È™i opera celui mai mare poet al literaturii române a
fost sesizată pentru prima oară la anul 1966, de către cercetătoarea Elena Stan. Ea a fost recuperată pentru cititorii de limbă română la anul 1984, prin strădania vrednicului de
pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, care a tradus-o È™i publicat-o în cadrul volumului Pagini dintr-o arhivă inedită, apărut la Editura Minerva.
Ulterior, această operă a mai cunoscut trei ediÈ›ii (1997 – îngrijită de Maria RoÈ™ca; 2000 – sub coordonarea profesorului Ilie Șandru, în traducerea lui Illes Iosif;
2010 – cu sprijinul profesorului Ioan Olimpiu Luca), astfel că prezenta ediÈ›ie constituie cea de-a patra reeditare în limba română a lucrării vrednicului de pomenire patriarh
Elie Miron Cristea È™i cea dintâi apărută în cadrul Editurilor Patriarhiei Române, cu ocazia Anului omagial al satului românesc (al preoÈ›ilor, învăÈ›ătorilor È™i primarilor gospodari) È™i
a Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu È™i Iustin Moisescu È™i al traducătorilor de cărÈ›i bisericeÈ™ti.
Monografia Eminescu, viaÈ›a È™i opera. Studiu asupra unor creaÈ›ii mai noi în literatura română cuprinde două părÈ›i principale, cea dintâi referindu-se la viaÈ›a poetului, marcând
cu acribie È™i moderaÈ›ie parcursul acestuia, de la anii copilăriei petrecute la IpoteÈ™ti la cei de studiu È™i activitate literară È™i sesizând corect nedreptăÈ›ile cărora le-a căzut victimă
„luceafărul poeziei româneÈ™ti” – expresie folosită pentru prima oară de către patriarhul Miron Cristea È™i consacrată ulterior în critica literară. Un alt merit al acestei prezentări
biografice îl constituie susÈ›inerea argumentelor privitoare la caracterul lui Eminescu cu citate din versurile poetului. Lacunele ce au fost constatate ulterior au fost cauzate de
vasta anecdotică ce circula în vreme, cât È™i de puÈ›inătatea surselor ce i-au fost disponibile – după cum el însuÈ™i mărturisea – tânărului doctorand, Miron Cristea susÈ›inând necesitatea
realizării unei ediÈ›ii critice a scriitorului. Cu toate acestea, lipsurile nu sunt majore, fapt datorat în principal raportării autorului exclusiv la sursele cele mai sigure.
Cea de-a doua parte a lucrării este dedicată operei poetului moldovean, constituind cea dintâi abordare completă a acesteia, desigur în limitele îngăduite de
publicaÈ›iile apărute până la acea dată (cele È™ase ediÈ›ii ale lui Titu Maiorescu), dat fiind că totalitatea manuscriselor inedite ale lui Mihai Eminescu au fost donate Academiei
Române abia în anul 1902. Viziunea de ansamblu a operei eminesciene, în special partea poetică, dar È™i proza È™i publicistica, este realizată cu simÈ› critic È™i moderaÈ›ie,
fiind subliniate principalele surse de inspiraÈ›ie È™i orizonturile tematice predilecte. De asemenea, patriarhul Miron Cristea încadrează corect – cel dintâi – opera poetului în
cadrul curentului literar al romantismului european, subliniind patriotismul È™i dragostea faÈ›ă de limbă ce răzbate
din scrierile sale, cât È™i talentul său satiric ieÈ™it din comun.
Lucrarea se încheie printr-o serie de concluzii valoroase, valabile până astăzi, ce urmează într-o bună măsură liniile directoare trasate de către Titu Maiorescu, fondatorul
eminescologiei, în privinÈ›a interpretării operei marelui poet naÈ›ional. Totodată, sunt prezentate mai multe clarificări relative la curentul antieminescian, ce începuse deja să
se manifeste în epocă, avându-l drept întemeietor pe canonicul romano-catolic Alexandru Grama, originar din Banat.
Între meritele acestei biografii se numără faptul că este cea dintâi lucrare academică dedicată personalităÈ›ii È™i operei lui Mihai Eminescu, fiind publicată la doar È™apte
ani de la trecerea la cele veÈ™nice a poetului. De asemenea, ca operă a unui ardelean care trăia în afara graniÈ›elor de atunci ale României, susÈ›inută în faÈ›a elitelor academice
din Budapesta, monografia patriarhului Miron Cristea reprezintă o dovadă de netăgăduit a patriotismului viitorului ierarh, care a făcut pentru prima oară cunoscută personalitatea
celui mai important reprezentant al literaturii române mediilor europene.
În concluzie, pe lângă faptul că reprezintă o lucrare de pionierat în domeniul eminescologiei, monografia Eminescu, viaÈ›a È™i opera. Studiu asupra unor creaÈ›ii mai noi
în literatura română prezintă sentinÈ›e valabile până astăzi È™i constituie o providenÈ›ială legătură între patriotismul È™i dragostea faÈ›ă de limba română a două personalităÈ›i de
seamă ale culturii române: poetul naÈ›ional Mihai Eminescu È™i primul patriarh al României, Miron Cristea.

Conţinutul acestei cărÈ›i este o importantă sursă de informare, care poate determina o binevenită schimbare de perspectivă asupra persoanelor afectate de alcoolism sau dependenţă de droguri. Slujitorii de astăzi ai Bisericii pot întâlni pe parcursul operei de pastoraÈ›ie multe asemenea persoane afectate de adicÈ›ie, pe care, informaÈ›i fiind în legătură cu specificul suferinţelor acestora, le pot ajuta în mod adecvat.

În primul capitol al lucrării autorii încearcă să stabilească o punte de legătură între anumite elemente ale spiritualităÈ›ii È™i psihoterapiei ortodoxe È™i problematica adicÈ›iei faÈ›ă de alcool, aÈ™a cum este aceasta văzută în lumina È™tiinÈ›ei actuale. O perspectivă ortodoxă este cu atât mai necesară, cu cât medicina modernă priveÈ™te alcoolismul ca pe o boală complexă care afectează integral fiinÈ›a umană È™i asupra căreia trebuie să se aplece medicul, psihologul, psihiatrul È™i, nu în ultimul rând, preotul. Prin analiza teologică întreprinsă asupra conceptului de boală bio-psiho-socio-spirituală a alcoolismului putem înÈ›elege È™i rolul de terapeut al preotului în tratarea adicÈ›iei, el fiind chemat să predice şi să trăiască personal mesajul Evangheliei lui Hristos, un mesaj vindecător È™i mântuitor pentru om.

Din perspectiva înaltă a Bisericii, adicţia reprezintă inclusiv un mod de a-L respinge pe Dumnezeu È™i de a substitui relaţia mântuitoare cu El ataşamentului nociv faţă de un „lucru” care ne poate distruge sensul cel mai înalt al vieÈ›ii. Primul capitol al cărÈ›ii ilustrează bogat această profundă perspectivă asupra adicţiei cu ajutorul textelor biblice È™i al scrierilor patristice, făcând trimitere È™i la lucrările unor teologi contemporani.

În al doilea capitol, problema alcoolismului este abordată din perspectiva teoriilor tradiţionale şi actuale referitoare la dependenţă. Adicţia este prezentată ca fiind o boală, o problemă medicală care poate debuta prin manifestări ce indică doar un derapaj moral, dar care ulterior devine o problemă gravă, afectând persoana atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere psihic. Pe parcursul acestui capitol se descriu caracterul nociv şi efectele progresive ale alcoolismului, care antrenează treptat o stare de neputinţă, pentru ca în final mintea, trupul şi sufletul să ajungă în starea critică când doar cu un ajutor primit din exterior mai pot fi evitate consecinţele cumplite ale acestei maladii.

Capitolul al treilea surprinde impactul adicţiei asupra familiei celor afectaÈ›i de alcoolism. Pe parcursul acestui capitol al lucrării sunt formulate unele recomandări cu privire la modul în care preotul poate oferi speranţă familiei confruntate cu această gravă problemă. Ni se arată, în mod special, cum afectează alcoolismul relaÈ›iile din interiorul unei familii. Reflectarea asupra conceptului de codependenÈ›ă, descris în termenii psihoterapiei moderne, ne poate duce cu gândul la stările sufleteÈ™ti pe care SfinÈ›ii PărinÈ›i le-au descris ca fiind manifestări ale ”duhului iubirii de stăpânire”, cu toate consecinÈ›ele acestora asupra persoanei stăpânite de patimă.

În capitolul final al cărÈ›ii, scrierile despre patimi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt invocate pentru a se oferi o înÈ›elegere duhovnicească asupra adicţiei, dar şi pentru a se extrage din mesajul lor profund soluÈ›ii de vindecare a patimii. Aceasta poate fi privită din mai multe perspective, dar cea care se impune este aceea în care rădăcina oricărei adicÈ›ii subzistă în îndepărtarea de Dumnezeu, în înstrăinarea de El, realitate care conduce la pierderea speranţei È™i a libertăÈ›ii persoanei dependente, care ajunge să se autodistrugă prin patima căreia i se abandonează. Acest ultim capitol conţine, de asemenea, câteva sfaturi practice pentru întreÈ›inerea speranţei persoanelor dominate de adicţie È™i copleşite de cumplitele efecte ale acesteia, consecinÈ›e care ameninÈ›ă grav nu doar trupul, ci È™i sufletul.