Adolescenta - poemul iubirii curate

Un poem-preludiu dedicat bunului simţ al tinerei generaţii. Într-o lume în care moralitatea şi-a lăsat pragurile călcate de ideologii împrumutate, poemul iubirii curate s-a transformat într-o atitudine precoce de acceptare a tot ce este nou şi de prost gust, dar care se raliază modelelor occidentale. Iubirea a căpătat un înţeles mai mult sexual decât sufletesc, gesturile şi gândurile s-au bagatelizat, orice atitudine morala este desuetă. Părintele Ilie Moldovan reînvie poemul iubirii curate, al curăţeniei sufleteşti, al păstrării fecioriei, al luptei cu patimile tinereţii şi al acceptării celuilalt ca fiinţă, iar nu ca obiect de satisfăcut plăceri şi aventuri. Stabilitatea spirituală şi viaţa în sânul Bisericii pot aduce pace interioară şi cuminţenie, chiar dacă tinereţea îşi cere la modul cel mai imperios drepturile.

Conceput in urma cu 30 de ani in Franta, de un grup de crestini ortodocsi coordonat de Parintele Cyrille Argenti, catehismul „Viu este Dumnezeu” a fost tradus pentru prima data in limba romana in anul 1992, iar acum vede din nou lumina tiparului intr-o noua traducere si avand inserate 15 icoane color.

Este numit de traducator ca un adevarat „catehism filocalic”, care se axeaza pe structura anului liturgic de la Craciun la Paşti.  Catehismul este dedicat Parintelui Cyrille Argenti, Parintelui Constantin Galeriu si PF Daniel, initiatorul proiectului catehetic „Hristos impartasit copiilor”.

"Viata este o impletire de calatorii in diferite dimensiuni ale experientei umane. Pentru unii, calatoriile prin lumea fizica sunt relevante si definesc in mare masura povestea vietii lor. 

Pentru altii e mai importanta "calatoria" lor profesionala sau stiintifica, sau artistica. Unii isi definesc viata prin progresul de la saracie la bogatie sau de la anonimat la faima. Pentru altii e mai importanta calatoria lor spirituala, adesea nu lipsita de primejdii, de rataciri sau caderi."

ÎPS Andrei împarte şi analizează fiecare virtute a dragostei, rezultând astfel o frumoasă pledoarie pentru iubirea curată şi nepătimitoare.

Simplitatea cuvintelor este simplitatea iubirii. Sfântul Apostol Pavel, la 1 Corinteni 13, ne prezintă dragostea într-o lumină necunoscută în lumea antică. Cuvintele Mântuitorului se concretizează - iată - într-un imn extraordinar.

Dupa o calatorie indelungata, 2000 de protestanti evanghelici istoviti si-au gasit in final drumul spre casa.  Copertile cartii inchid intre ele istoria catorva oameni curajosi si a congregatiilor lor, care si-au riscat ocupatiile stabile, siguranta si aprobarea prietenilor de o viata pentru a raspunde afirmativ chemarii lui Dumnezeu.  Este, de asemenea, povestea fiecarui credincios care este in cautarea Bisericii celei adevarate, acolo unde Hristos este Domnul si unde se vorbeste despre sfintenie, responsabilitate si puterea lui Dumnezeu, unde iubirea de aproapele este mai mult decat un act de complezenta si unde mofturile si fasoanele sunt lepadate in favoarea invataturii si slujirii apostolice.  Experienta descrisa in carte indeamna la misiune si, paralel, dezvolta indemnul Eccleziastului: „Pana la moarte lupta-te pentru adevar si Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine”.  Este o carte care se adreseaza crestinilor aflati in cautarea innoirii vietii in propriile lor Biserici, o carte pentru cei nesatisfacuti si insetati in propria lor cautare si pentru toti crestinii ortodocsi dornici de revitalizarea vietii lor duhovnicesti.

Acest volum surprinde calaoria spirituala a lui Frank Schaeffer spre ortodoxie, pelerinaj inceput in 1976.  A pornit in aceasta cautare, dupa cum el insusi scrie: "datorita nevoii mele stringente de a afla raspunsuri la intrebarile care ma framantau si de a creste intru Hristos, nu departe de El."

Convertirea la ortodoxie este, fara indoiala, un act ce divulga putere spirituala si curaj din partea oricarui prozelit.  Decizia lui Frank Schaeffer a fost cu atat mai curajoasa cu cat el este fiul unui autor si predicator protestant renumit si respectat in intreaga lume.

Teologul, sacerdotul si dascalul american de origine rusa, Alexander Schmemann, este binecunoscut iubitorului de literatura teologica din tara noastra. Publicarea traducerilor lucrarilor sale (Din apa si din Duh, 1992; Euharistia - Taina imparatiei, 1993 si 2003; Postul cel Mare, 1995 si 1998; Introducere in Teologia Liturgica, 2002) au reprezentat evenimente editoriale de exceptie. in seria acelorasi evenimente de exceptie se inscrie si aparitia la Editura Reintregirea a Arhiepiscopiei Alba-Iuliei, in traducerea Mariei Vinteler, a volumului Biserica, lume, misiune. Editura Balgradeana nu este la prima intalnire cu Alexander Schmemann. De sub teascurile ei, alaturi de alte lucrari axate pe pastorala misionara si misiologia pastorala, a aparut si jurnalul parintelui Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, 2005. Biserica, misiune, lume, este un volum ce reuneste un numar de 12 articole si eseuri publicate intr-o prima forma in diferite publicatii teologice intr-un interval de aproximativ 20 de ani. Acest volum a aparut initial in anul 1979, sub titlul Church, World, Mission: Reflections on Orthodoxy in the West, la Editura scolii de teologie ortodoxa new-york-eza, Sf. Vladimir. Mobilul care a stat la baza acestei aparitii editoriale a fost criza spirituala si evolutia intelectuala a vietii bisericesti. Pentru Schmemann intelesul fundamental al crizei traversate de Biserica este acela ca lumea in care Biserica trebuia sa supravietuiasca acum mai bine de 30 de ani, cand el punea pe hartie reflectiile sale si in care, evident, trebuie sa supravietuiasca si astazi, fie in Apus, fie in Rasarit: nu e lumea ei, nu e nici macar una „neutra" ci e o lume care o tulbura in fiinta si esenta sa, o lume care incearca, constient sau inconstient, sa o reduca la valori, filozofii de viata, viziuni aproape total diferite si opuse viziunii si experimentarii lui Dumnezeu, a omului si a vietii (p. 17-18). Doua sunt evenimentele majore care, in opinia autorului, genereaza criza pe care Biserica o traieste. Primul eveniment este tragicul si spectaculosul colaps al lumii ortodoxe vechi si organice care, cu numai cateva secole in urma, aparea de sine statatoare, veridica, locas etern, si transformarea Bisericii in scena unor atacuri violente lansate de un secularism totalitarist extrem si ostil religiei, impotriva naturii spirituale si a vocatiei omului. Al doilea aspect este cresterea masiva a diasporei ortodoxe care inseamna sfarsitul izolarii Ortodoxiei in zona si totala sa identificare cu Estul si totodata inceputul unui nou destin in Apus si in cultura apuseana (p. 16). Ceea ce starneste ingrijorarea teologului nu este criza in sine, pe care o considera chiar benefica pentru Ortodoxie, ci nebagarea in seama a acestei tensionari in constiinta Bisericii Ortodoxe, incapacitatea noastra de a constientiza adevarata semnificatie a crizei, de a o influenta si de a gasi modalitati de rezolvare a acesteia. Schmemann reclama incapacitatea Bisericii Ortodoxe, a constiintei ei de a accepta trecutul, confuzia fundamentala despre adevaratul continut si inteles al „mostenirii" noastre si deci, al Traditiei insasi. Concomitent, el atrage atentia asupra faptului ca, daca Biserica Ortodoxa nu realizeaza noua situatie radicala in care traieste, daca nu e constienta de noua lume ce o cuprinde si o provoaca, aceasta stare se datoreaza faptului ca ea continua sa „existe" intr-o lume ireala care, desi nu mai exista, formeaza si determina constiinta ortodoxa. Concluzia la care ajunge in mod inevitabil este ca de aici rezulta tragicul „nominalism" care patrunde intreaga viata a Bisericii si o impiedica sa-si indeplineasca misiunea esentiala (p. 25). Este firesc sa ne intrebam ce intelege Schmemann ca fiind misiunea esentiala a Bisericii. Raspunsul este uluitor prin simplitatea si profunzimea sa: sarcina de a judeca, evalua, inspira, schimba si transforma toata viata omului, de a genera acea tensiune creativa intre ea (Biserica) si lume, care o transforma in „sarea pamantului" (p. 25). Printre obstacolele care stau in calea realizarii acestei misiuni, parintele Schmemann identifica impactul mic pe care Teologia il are in viata Bisericii. Desi recunoaste ca a avut loc in ultima vreme o renastere teologica in Ortodoxie, exprimata mai ales prin reintoarcerea la sursa esentiala, traditia patristica, autorul afirma categoric: in trecut, foarte rar teologia a avut un impact atat de mic asupra Bisericii Ortodoxe; ea n-a fost o „teologie pentru teologi", asa cum se intampla azi in Biserica Ortodoxa (p. 27). Schmemann este convins ca indepartarea teologiei de Biserica „adevarata" si de viata ei reala, incepe totdeauna cu „divortul" de experienta Bisericii, de Biserica insasi - experienta trairii lui Dumnezeu. Parintele Schmemann nu se multumeste sa constate ci, asa cum face de foarte multe ori in scrierile sale, ofera posibile solutii. Din punctul sau de vedere, sarcina teologilor si a teologiei este de a revela adevaratul inteles, adevarata forta salvatoare a Traditiei Ortodoxe autentice in contextul situatiei actuale, sa o transforme intr-o critica consistenta a valorilor, a viziunii despre lume, a felului de viata, care a luat nastere din criza spirituala si intelectuala de azi. Este un singur lucru de redescoperit la strabunii nostri: invatatura si viziunea lor, insa este greu astazi sa legi acea viziune de viata reala, concreta, formata si conditionata de o viziune total diferita. Aceasta a fost intotdeauna si trebuie sa ramana o sarcina proprie pentru teologie. Daca prin definitie ea se ocupa cu „trecutul", atunci sa transforme acest trecut, sa ne infatiseze Traditia ca fiind totdeauna vie, operativa si contemporana. in acest sens, Parintii insisi sunt cel mai bun model de teologizare (teologhisire ar fi termenul corect), ei au exorcizat, au transformat si au increstinat o lume si o cultura atat de opusa Evangheliei, exact cum este lumea si cultura de azi (p. 29). Acestea sunt premizele de la care Alexander Schmemann isi dezvolta analizele sale. Raporturile dintre Biserica si lume, viziunea diferita despre aceste raporturi in rasarit si apus, implicatiile ecleziologice si eshatologice ale acestei viziuni, consecintele lor teologice si necesitatea unei reinnoiri a gandirii teologice care trebuie orientata si inradacinata eshatologic (eshatologia nefiind evadare din lume, ci izvorul si fundamentul doctrinei crestine despre lume si activitatea Bisericii in lume), combinate cu ceea ce Schmemann numeste „agonia ecumenista", il conduc pe autor spre imperativul misionar al Bisericii. Acest imperativ este expresia esentiala a Bisericii ca har si plinatate, proiectia sa in timpul si spatiul acestei lumi. Caci daca, pe de o parte, nimic nu mai poate fi adaugat Bisericii - plinatatea e aceea a lui Iisus Hristos - manifestarea si comunicarea acestei plinatati constituie, pe de alta parte, insasi viata Bisericii in acest „eon" (pp. 305-306). Daca ne intrebam care sunt obiectivele, telurile misiunii, raspunsul fara ezitare al teologului ortodox este cel al Bisericii sale: obiectivele sunt omul si lumea, insa nu omul insusi dintr-o izolare „religioasa" artificiala fata de lume si nu „lumea" ca entitate, in care omul nu e altceva decat „parte" din ea. Prin om, Biserica mantuieste si rascumpara lumea. Se poate spune ca aceasta „lume" este mantuita si rascumparata ori de cate ori omul raspunde la harul divin, il accepta si traieste conform acestuia. Acest lucru insa nu transforma lumea in imparatia lui Dumnezeu sau societatea in Biserica. imparatia soseste deja, dar Biserica nu este din aceasta lume. imparatia ce va sa vina e deja prezenta, iar Biserica este implinita in aceasta lume (p. 308). Concluzia la care Schmemann ajunge este ca misiunea Bisericii are o dimensiune cosmica si istorica, esentiala pentru traditia si experienta Ortodoxa. Statul, societatea, cultura, natura insasi sunt obiecte reale ale misiunii, nu o „ambianta" neutra, in care singurul rol al Bisericii este de a-si pastra si mentine propria libertate si „viata religioasa" (p. 309). si de aceasa data parintele Alexander Schmemann impresioneaza prin profunzimea si actualitatea gandirii sale teologice, adapata din seva traditiei autentice a Bisericii. Totodata, fiecare succes editorial releva cat de necesara este o editie completa in limba romana a operei sale teologice. Poate cineva va auzi, va intelege si va indrazni. GABRIEL-VIOREL GaRDAN

reaiubiţilor, din propovăduirea sfinţilor proroci am cunoscut câtă putere are postul ţinut cu evlavie pentru a îndupleca mila lui Dumnezeu şi pentru a înnoi starea slăbiciunii omeneşti. Ei mărturisesc că mânia dreptăţii dumnezeieşti, sub care pe drept adeseori a căzut poporul lui Israel prin nelegiuirile sale, nu poate fi îmblânzită decât prin post. De aceea şi Prorocul Ioil ne mustră spunând: „Aceasta zice Domnul Dumnezeul vostru: Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră cu post, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile, şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv, îndelung-răbdător, mărinimos şi mult-milostiv” (Ioil 2, 12-13).

În tradiţia monahală ortodoxă, prima carte ce se dă fraţilor nou intraţi în mănăstire este cea a Învăţăturilor Avvei Dorothei, ca fiind esenÈ›ială pentru aÈ™ezarea temeliei unei vieÈ›i duhovniceÈ™ti. Însă cuvintele sale, deÈ™i vechi de cincisprezece veacuri, poartă bogata experienÈ›ă a celui ajuns la capătul urcuÈ™ului spre unirea cu Hristos È™i devenit povăÈ›uitor nerătăcit, de folos în aceeaÈ™i măsură mirenilor dornici de zidire sufletească, cât È™i primenirii cugetului monahilor mai încercaÈ›i, spre „aducerea-aminte a dragostei celei dintâi” (cf. Apoc. 2, 4-5). Traducerea de faţă cuprinde întreaga operă a Avvei Dorothei cunoscută până acum şi acceptată ca autentică, într-o încercare de a oferi cititorului un text cât mai credincios stilului oral al originalului şi din dorinÈ›a de a lămuri unele locuri rămase neclare în traducerile precedente.

Aducerea la viaÈ›ă în lumea aceasta a unei lucrări de valoare, a unei creaÈ›ii, fie ea în plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vămi”, atât interioare autorului, cât È™i exterioare lui, prin care munca acestuia este înÈ›eleasă È™i preÈ›uită la adevărata valoare de către ceilalÈ›i. 
Gândurile unui om au mare valoare în sine înaintea lui Dumnezeu – „Cum îÈ›i sunt gândurile, aÈ™a îÈ›i este È™i viaÈ›a”, spunea Cuviosul Tadei de la VitovniÈ›a. Dacă te înveÈ›i să gândeÈ™ti profund, exploatezi tot mai mult potenÈ›ialul dăruit de Făcătorul fiecăruia dintre noi. Și vedem cum gândurile multor SfinÈ›i nu numai că i-au îmbogăÈ›it sufleteÈ™te pe ei, dar au îmbogăÈ›it È™i lumea oamenilor, întrupându-se È™i împărtăÈ™indu-se celorlalÈ›i. 
Și noi, de multe ori, purtăm în sine multe gânduri minu¬nate, care, dacă reuÈ™esc să ne absoarbă întreaga fiinÈ›ă, ne duc pe tărâmul lor – dar, de foarte multe ori, primim gânduri pe care le pierdem, gânduri care nu È™tii de unde vin È™i unde se duc. 
Părintele Sofronie (Saharov) spunea obÈ™tii, într-o sinaxă, că omul este o fiinÈ›ă eterokínitos, adică „miÈ™cată din afară”, iar Părintele Rafail (Noica) îl completa, atunci când analiza expresia populară „Mi-a venit gândul...”, spunând că omul este fiinÈ›ă duhovnicească È™i că este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh străin. 
De unde ne vin gândurile? Care este sursa noastră de inspiraÈ›ie? Ce se întâmplă cu gândurile inspirate care ne părăsesc sau pe care le pierdem? Care sunt gândurile noastre, până la urmă? Avem È™i noi gânduri?... Gândurile devin ale noastre în momentul în care le amestecăm cu propria fiinÈ›ă, după ce le-am primit în noi. Ele devin lumea noastră lăuntrică, care ne hrăneÈ™te È™i pe care o împărtăÈ™im celor pe care îi iubim. 
Astfel gândurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viaÈ›a noastră. Dar şi acele gânduri care devin cuvinte ale noastre, È™i ele zboară în văzduh – ele pot rămâne, cel mult, în conÈ™tiinÈ›a celorlalÈ›i doar în momentul în care se întrupează prin tipărire; atunci devin publice È™i accesibile oricui este interesat de ele, È™i îÈ™i schimbă caracterul, iar cele care au valoare universală dăinuie peste veacuri. 
Cuvintele întrupate în cartea de faÈ›ă nu au pretenÈ›ia a fi nici la măsura SfinÈ›ilor PărinÈ›i, nici să pună în cuvinte noi învăÈ›ăturile acestora. Ele nu sunt altceva decât o încercare de definire a trăirii inimii mele – nu încă matură sau desăvârÈ™ită, dar vie È™i sinceră – care căuta căi prin care să poată să se bucure de bogăÈ›ia patristică. Câteodată căile nu duceau nicăieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumină emis în cosmos, care, neîntâlnind nimic, nu se întoarce înapoi –, dar alteori căile reacÈ›ionau ca ceva viu, ce te cheamă să le explorezi, pentru că par să aibă consistenÈ›ă, iar pe acestea am căutat să le împărtăÈ™esc. În aceste cuvântări nu am împărtăÈ™it biruinÈ›e ale sufle¬tului meu, ci mai degrabă năzuinÈ›e, pe care le ofer fraÈ›ilor mei, în nădej¬dea că È™i ei se pot hrăni È™i mângâia în acelaÈ™i timp de lumina Harului ascunsă în spatele acestor cuvinte, conÈ™tient fiind că doar cuvintele ce cuprind în ele experienÈ›a biruitoare concretă pot rodi cu adevărat. 
AÈ™a cum mărturiseÈ™te Sfântul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „luminează în întuneric, È™i întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1:5), tot aÈ™a È™i eu nădăjduiesc ca lumina care a călăuzit È™i mângâiat inima mea cu noime duhovniceÈ™ti să lumineze în întunericul deznădejdilor fraÈ›ilor mei – ca astfel, mai mult, să îndrăznim împreună a chema numele Dumnezeului Celui Viu. 

Arhimandritul Melhisedec 
Stareţul Mănăstirii Lupşa