Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

În dialogul teologiei cu ştiinţele umaniste trebuie să fie clar că teologia nu‑și propune să înlocuiască ştiinţa, ci are obligaţia, pentru evitarea oricărei confuzii, de a defini abordarea teologică a științei. Pe această temelie s‑ar putea clădi un dialog de esenţă, liber de orice prejudecată şi cu consecinţe practice pozitive în slujirea omului aflat în suferinţă, pe care îl interesează nu discuțiile noastre în contradictoriu, ci o alianţă în folosul său. 
Aşadar, psihoterapia ortodoxă este mai întâi un „botez” în în­văţăturile Părinţilor, îndeosebi ale isihaştilor, sub îndrumarea pas­torală a unei persoane cunoscătoare a teologiei patristice, asociat cu participarea cucernică la practicile liturgice şi duhovniceşti ale Bisericii. Biserica, fără să ignore nevoile ac­tuale ale omului suferind, doreşte ca evoluţia lui ascendentă să nu se limiteze la extinderea sinelui spre noi zone de gândire, trăire şi maturitate, ci să constituie o deschidere a persoanei spre Binele veşnic: spre Dumnezeu. Viaţa arată că boala grea şi suferinţa pe care o implică pot să‑l mişte pe om spre maturizare şi apropiere de Dumnezeu. 
Pentru terapeutul ortodox, care nu susţine niciodată că oferă rezolvarea problemei existenţei, ci doar extinderea conştientizării şi asumării răspunderii personale, credinţa devine mobil, şi nu relaxare pasivă în ceva de natură magică, renunţare la asumarea răspunderii personale, eronat numită predare în mâna lui Dumnezeu. Prin urmare, credinţa terapeutului creştin nu este o ideologie ce trebuie apărată, ci o trăire personală care se cere cultivată. Terapeutul credincios exercită o morală pe care o slujeşte, apără au­tenticitatea persoanei pacienţilor săi, libertatea opţiunilor lor, şi nu doreşte ca, exploatându‑le poziţia vulnerabilă, să le impună opiniile sale, ci să lupte cu eternele întrebări existenţiale legate de căutarea sensului vieţii.

În lucrarea de față, ieromonahul Nectarie Morozov ne vorbește despre Taina Pocăinței, despre pregătirea pentru ea și greșelile cele mai importante pe care oamenii le săvârșesc – conștient sau inconștient – în timpul spovedaniei. Autorul ne îndeamnă să ne privim cu sinceritate starea duhovnicească, să înțelegem cauzele pentru care sufletul nostru rămâne bolnav și suferind. 
De ce este rece inima mea și nu se bucură de rugăciune? De ce, trăind de atâția ani în sânul Bisericii, mă asemăn atât de puțin cu Hristos: nu am nici dragoste, nici răbdare, nici blândețe? De ce, spovedindu-mă și împărtășindu-mă cu regularitate, rămân robit acelorași patimi josnice? Cartea ne ajută să găsim răspunsuri la aceste întrebări, dovedindu-se un îndrumar de spovedanie folositor, în care experiența apropierii de Taina Pocăinței este privită atât din perspectiva preotului duhovnic, cât şi din cea a creştinului care se spovedeşte. 
Cartea părintelui Nectarie este de­spre cum să ră­mânem vii. Nu doar cum să ne spovedim sincer și fără falsitate, ci și cum să ducem o viață creștină autentică, una în care să nu mai fie loc pentru formalism, ci numai pentru Dumnezeu.

Sufletul tuturor îndeletnicirilor în Domnul este luarea‑aminte. Fără luare‑aminte toate aceste îndelet­ni­ciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voieÈ™te să se mântuiască trebuie să‑și rânduiască viaÈ›a în aÈ™a fel ca să poată păstra luarea‑aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar È™i în împrăÈ™tierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinÈ›ei sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cum­păna inimii mai greu decât toate cele­lal­te simÈ›iri: atunci va fi uÈ™or să păs­trezi luarea‑aminte la sine atât în li­niÈ™­tea chiliei, cât È™i în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părÈ›ile.

Vin, mai cumplite decât valurile potopului care a înghiţit cândva întreaga lume pierzând tot neamul omenesc, vin valurile minciunii şi întunericului, înconjoară lumea din toate părţile gata să o înghită, stârpesc credinţa în Hristos, surpă împărăţia Lui pe pământ, înăbuşă învăţătura Lui, vatămă obiceiurile, tâmpesc şi nimicesc conştiinţa, întinzând domnia atotrăului stăpânitor al acestei lumi.

Unde este acea fericită arcă asemenea cu arca dreptului Noe, unde să putem scăpa de valurile ce năvălesc din toate părţile, unde să putem afla mântuire neîndoielnică? Arca aceasta e Sfânta Biserică, ce pluteşte peste valurile potopului duhovnicesc şi în noaptea întunecoasă, înviforată, cumplită, este călăuzită cu seninătate şi tărie în calea sa de către luminătorii cereşti: scrierile sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Strălucirea acestor luminători cereşti nu poate sâ€ï¿½o ascundă nici o negură, nici un nor. Arca va ajunge la limanul veşniciei fericite, aducânduâ€ï¿½i cu bine acolo pe toţi cei ce iâ€ï¿½au încredinţat mântuirea lor.

Fiecare om are crucea sa, adică un necaz al său: fie poftele păcătoase ale firii sale şi lupta trupului împotriva duhului, fie ispitele vrăjmaşului nevăzut, fie prigoane, supărări, jigniri, vorbire de rău şi osândire din partea vrăjmaşilor văzuţi, fie pierderea unui prieten drag, a copiilor, a averilor, fie alt lucru întristător, cum ar fi bolile trupeşti şi orice alt fel de suferinţe. Toate acestea sunt crucile noastre, şi atunci când omul, din iubire de Dumnezeu, le poartă cu răbdare, se face părtaş pătimirii Domnului, se face potrivit Crucii Lui.

Calea împărătească înseamnă nevoinţe cu măsură, viaţă cu măsură şi conştiinţă curată... Omul trebuie să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirea păcatului, şi de cea la dreapta, adică spre nevoinţele peste măsură de aspre, care duc la trufie... Astfel, câte puţin, din virtute în virtute, va urca la cer ca pe o scară şi va ajunge în Rai.

Un schimb de scrisori imaginar intre o adolescenta din zilele noastre si o sfanta din vremurile apostolice. In balansul dintre copilarie si maturitate, scrisorile acestea si rugaciunile unei sfinte iubitoare o insotesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasa la cel de la camin, de la o viata fara Hristos la Ortodoxie.

Despartirea de omul iubit este una dintre situatiile cele mai grele din viata noastra. De multe ori suferinta aceasta ne condamna la singuratate, si putem suferi – asa cum arata nenumarate exemple – vreme indelun­gata. Nu este cazul sa speram ca durerea va trece singura sau ca timpul o va vindeca. Vindecarea depinde de noi.

Insanatosirea incepe prin invingerea gandurilor false. Cand omul, in urma efortului con­stient pe care l-a depus in acest sens, do­­­ban­­deste – sau redobandeste – viziunea lucida asupra lucrurilor, obiectivul urmator este cel de a trage invataminte din situatie, pentru a evita repetarea ei in viitor. Trecand de aceasta incercare, putem sa ne cunoastem mai bine pe noi insine, sa ne maturizam, sa scapam de „dependenta de dragoste” – in general, sa de­­­venim oameni mult mai bine pregatiti pentru dragoste si pentru viata de familie.