Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Acum cinci zile ne-am bucurat cu totii de un fel de minune: undeva, intr-un adapost, s-au certat atat de tare doi detinuti, incat am crezut ca se vor strange de gat chiar in seara aceea. Noi stateam si ne uitam: si iata ca unul dintre ei(era un om robust, macelar de meserie, care aici, in puscaria noastra, slujea de calau) bate la usa celuilalt; celalalt ia o bara de fier si ii iese in intampinare; in momentul era gata sa loveasca, ii cade fierul din mana. Acest calau statea in genunchi la picioarele lui si ii spunea: "Parintele ne-a invatat sa iertam totul si iata, inainte de asfintitul soarelui , te iert. Iarta-ma si tu!" femeile noastre si noi insine am plans in hohote vazand o asemenea priveliste. Iata ce fac lectiile tale, parinte. Nu, va imploram, nu ne parasiti pe noi, mizerabilii". Iata roadele misiunii jertfelnice a parintelui Spiridon in inchisorile Siberiei: puscariasii invata sa ierte, pacatosii sa se pocaiasca. Cartea de fata ne arata pilde tulburatoare de pocainta. Oameni care au iubit pacatul, oameni care au fost robi pacatului, devin robi ai lui Dumnezeu. Sunt oameni care ne indeamna sa urmam exemplul lor, si sa rupem lanturile cu care suntem legati de patimi si de diavoli. Nu trebuie sa ne multumim constiintele spunandu-ne ca noi nu am pacatuit ca acesti criminali sau ca aceste desfranate. Ci trebuie sa ne hranim din pocainta lor, pentru a dobandi Imparatia Cerurilor...

Amintirile Parintelui Spiridon

Iubirea cu adevărat este Împărăteasa virtuţilor. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu este Iubire, aşa cum frumos ne spune şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). De aici nu deducem altceva, dragii mei, decât că Dumnezeu este Împăratul tuturor virtuţilor, iar Împărăţia virtuţilor şi a virtuoşilor nu poate fi altceva decât Împărăţia cerurilor, Raiul. Cât au locuit în Rai, primii oamenii trăiau în iubire şi cu Iubirea. Dar după ce au păcătuit şi s-au făcut neascultători, au părăsit Iubirea şi au fost izgoniţi din Rai. Oamenii ar trebui să înveţe că dacă vor să fie cu Împăratul Iubirii atunci trebuie să iubească de aici de pe pământ. Dacă iubim, atunci vom rămâne în iubirea lui Dumnezeu şi vom merge în Împărăţia iubirii.

Iubirea nu este un sfat, ci o poruncă. Nu una simplă, ci cea mai mare poruncă. Acest lucru îl afirmă Mântuitorul în Sfânta Scriptură: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă (Marcu 12, 30-31). În pilda Samarineanului milostiv ni se spune şi cine este aproapele nostru: orice om de lângă noi.

Celelalte virtuţi nu pot exista fără iubire. Orice faptă bună am săvârşi, să o facem din dragoste faţă Dumnezeu şi de aproapele nostru.

Cu trupul să lucrăm, iar cu sufletul să ne rugăm. Omul nostru din afară să-și împlinească lucrarea din afară, iar cel lăuntric să se afierosească în întregime lui Dumnezeu la slujire și nicicând să nu se lipsească de această lucrare lăuntrică a rugăciunii minții. După cum ne-a rânduit și Dumnezeul-om Iisus, spunând în Evanghelie: Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns (Matei 6, 6). Cămara sufletului este trupul, ușile sunt cele cinci simțuri trupești. Sufletul intră în cămara sa, atunci când mintea nu rătăcește încoace și încolo după fapte și lucruri lumești”.

Cuviosul Simeon de Daibabe

Devino tu! Hristos n-a cerut perfecţiunea, ci autenticitatea noastră. Perfecţiunea nu aparţine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru că este zidit şi muritor. Orice strădanie de a ne întâlni în lumea aceasta cu perfecţiunea conduce la nevroză. Purtăm în noi moartea, dar suntem însetaţi de veşnicie. Trăim pe pământ fiindu-ne dor de cer. Nu ne împăcăm cu moartea, pentru că am fost plăsmuiţi pentru nemurire. Să scăpăm deci de stresul perfecţiunii nevrotice. Să fugim de învinovăţirea toxică ce ne face mereu incapabili şi inutili. Să îmbrăţişăm ceea ce „suntem” şi ceea ce cu adevărat putem să „devenim”. Fiindcă doar un om care trăieşte cu recunoştinţă în prezent poate clădi un viitor minunat. Perfecţiunea nu este o izbândă omenească, nici o realitate a prezentei etape a vieţii. Atunci când Hristos ne spune să devenim desăvârşiţi, după cum desăvârşit este Dumnezeu, nu se referă la desăvârşirea noastră, pentru că aceasta nu poate exista într-o lume marcată de timp şi moarte. De fapt ne cheamă să participăm la desăvârşirea lui Dumnezeu. O izbândă care se realizează de fiecare dată când alegem iubirea, mulţumirea şi lumina. Să încetăm a lupta cu fricile şi vinovăţiile, cu stresul „trăirii perfecte”, care este înspumat ca o mare sălbatică în mintea noastră şi caută să ne ducă la naufragiu.   Da, putem deveni cei pentru care am fost creaţi, putem deveni ceea ce Hristos ne-a arătat prin toată viaţa şi prezenţa Lui. Putem trece de la moarte la viaţă, atunci când ne asumăm costul şi responsabilitatea crucii noastre. Adică a alegerilor şi consecinţelor lor.Pentru a mă întâlni cu lumina în mine, pentru a trece de la moarte la viaţă, trebuie să mă lepăd de minciună. Trebuie să dau jos măştile şi rolurile din teatrul umbrelor şi iluziilor. Să dobândesc cunoaşterea faptului că această realitate pe care o numim viaţă nu este adevărul lucrurilor şi persoanelor. Trebuie să încetez a mă identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru că nu este adevărul absolut a ceea ce există. Să nu mă identific cu ceea ce fac întrucât nu sunt eu, ci un rol în ansamblul iluziilor. Să nu mă identific cu ceea ce gândesc sau simt, fiindcă nu sunt eu, ci ceilalţi, ceea ce-mi este îngăduit şi ce nu, legile şi interdicţiile lor, optica lor în ceea ce numim viaţă.

Sufletul nostru este veşnic şi trebuie să purtăm grijă de el. Ni se pare că viaţa de aici este destul de îndelungată şi mulţi cred că ne-a fost dată pentru desfătări (deşi nu poate să nu observe fiecare dintre
noi că viaţa noastră curge asemenea unui râu rapid sau că se învârte ca o roată, fără să se oprească nici pentru un minut) şi de aceea caută plăceri, sunt grabnici să se dedea la veselii, câtă vreme nu a trecut
timpul, lăsând nevoile sufletului, cele veşnice şicele cereşti, fără de respect şi fără vreo grijă. Câtă înşelare este la mijloc!
Viaţa de aici ni se pare destul de lungă din pricina limitării noastre, din pricina orbirii şi a miopiei noastre. Oamenii experimentaţi [duhovniceşte] spun că viaţa noastră nu este mai mult decât un abur care se arată aşa precum şi dispare: Ce este viaţa noastră? Căci abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere (Iacov 4, 14). Şi toţi oamenii care au ajuns până la o vârstă înaintată, de obicei, spun că toată viaţa
lor trecută li se pare ca un vis.
Sfântul Ioan de Kronstadt

Mai presus de toate, păstrează-ţi pacea inimii. Pune-le pe toate în mâinile Domnului, abandonează-te cu totul în mâinile Sale, căci toate sunt ale Sale şi vin de la El. Rupe legăturile cu ceilalţi, nu te duce
în ospeţii şi nici nu invita pe alţii. Fugi de toţi, dar iubeşte-i pe toţi, nu interveni în treburi străine şi nu judeca pe nimeni: atunci vei avea pace în inimă. Iar dacă te vei întâlni cu mulţi, vei pierde tot ceea ce ai
reuşit să aduni în inima ta.
Stareţul Mihail al Valaamului

Într-una dintre epistolele sale, Apostolul Pavel susţine că trebuie să preţuim timpul, căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). Şi, într-adevăr, nu cumva timpul ne înşală? Oare nu trăim zilele vieţii noastre ca şi cum ne-am scrie proiectul de viaţă în grabă, cu nepăsare? De parcă am intenţiona doar să construim şi ni se pare că vom păstra doar tot ceea ce va consta mai târziu în frumuseţe, armonie şi sens? Vieţuim astfel de la an la an, nu ducem până la capăt şi nu îndeplinim desăvârşit ceea ce putem realiza, fiindcă „mai e timp”. Credem că vom finaliza mai târziu, poate altă dată. Atunci vom „transcrie” într-o zi schiţa de pe ciornă pe o coală albă. Anii trec, şi noi nu facem nimic. Nu numai pentru că vine moartea şi ne seceră, ci şi pentru că în fiecare etapă a vieţii devenim incapabili de ceea ce am fi putut împlini mai înainte. În anii de maturitate nu reuşim să realizăm o tinereţe frumoasă şi împlinită, iar la bătrâneţe nu reuşim să-I arătăm lui Dumnezeu şi lumii ceea ce am fi putut fi în anii de maturitate. Există un timp pentru fiecare lucru, dar când timpul oportun a trecut, unele nu mai pot fi împlinite.