„Indragostit de faptele marete ale trecutului si de farmecul personajelor care le-a savârsit, autorul dezveleste, rând pe rând, chipuri marete ale zamislitorilor, fauritorilor si aparatorilor acestui neam, ale datatorilor de legi si datini, începând cu Traian-Fat-Frumos si Decebal-zmeul-Codrilor si continuând cu Atila-cel-Sângeros, cu Ionita-cel-Frumos, cu descalecatorii Negru-Voda din Fagaras si Dragos-Soarele- Maramuresului. Nu uita nici pe Vlaicu Voda si Bogdan Batrânul, pe Mircea si Alexandru cel Bun, pe Iancu Voda Ungureanu si nici pe Vlad Tepes, razbunatorul tuturor strâmbatatlor...

Domnul Florian Cristescu, binecuvântatul redactor al «Fluierasului», a îmbogatit literatura populara româneasca printr-o foarte pretioasa si folositoare carte, care nu ar trebui sa lipseasca din mâna niciunui carturar român. Ea face cinste autorului deopotriva cu celelalte publicatii ale sale, pretioase si meritorii, care toate, împreuna, îi asigura un loc de cinste în literatura noastra, asezându-l în rândul celor mai de seama povestitori pentru copii si pentru popor.“  (Acad. Prof. Ion Nistor).

*    *    *

„Povestea neamului nostru scrisa pe întelesul tuturor (1920-1929), istorisire retiparita în multe editii si încununata cu lauri academici, preamareste virtutile moldovenilor si muntenilor, ca si ispravile de neasemuita vitejie ale atâtor voievozi întelepti si evlaviosi. Florian Cristescu tinde sa sadeasca în sufletul copiilor sentimentul iubirii de tara. Caldura si naturaletea spunerii, maniera familiala colocviala sunt argumente captatorii ale acestor evocari la gura sobei. “ (D.G.L.R., Academia Româna)

Studiul cărţilor Vechiului şi Noului Testament necesită un efort solicitant. Nu cauţi doar – cel puţin ca teolog – să ţi se descopere amănunte şi neclarităţi filologice, ci ai nevoie de dobândirea hranei sprituale. Demersul de a descoperi tainele Sfintelor Scripturi îţi impune asumarea de responsabilitate, transmiterea mesajului dumnezeiesc către lumea aceasta devenind pentru cercetător una din principalele priorităţi. Destinul uman a fost de multe ori modelat profund, Biblia sau Cartea Cărţilor, cum o  mai găsim numită prin diverse studii, descoperindu-se a fi într-adevăr o opera a spiritului. Nu mai puţin de trei milenii de istorie, cultură, tradiţiei şi identitate naţională a poporului evreu se desfăşoară în paginile acestei minunate cărţi. În Biblie ni se descoperă inspiraţia şi pronia lui Dumnezeu, zeci de cărţi cu conţinut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Numele de Biblie a apărut cu aproximaţie pe la jumătatea secolului al II-lea î.d.Hr., provenind din pluralul grecesc Βιβλá½·ον. La începuturi, cuvântul avea sensul de fâşie de papyrus, transformându-se treptat în diminutivul carte. 

       Prin secolul al V-lea, chiar al IV-lea d.Hr., a luat sfârşit şi redactarea ultimelor cărţi ale Vechiului Testament. De-a lungul secolelor, traducerile au suferit îndreptări, copii şi diverse variante, începând cu versiunile originale redactate în limba ebraică şi trecându-se mai apoi la textul Aramaic – limba vorbită de populaţiile din vremea Mântuitorului Iisus Hristos  - folosit de evrei la întoarcerea din robia babilonică. Începând cu secolele VIII – VI d.Hr., un grup de învăţaţi continua traducerea cu atenţie şi redactarea cărţilor scripturistice într-o ebraică târzie numită şi masoretică (masoreth = tradiţie, legătură). Nu suntem departe de vremea (acum aprox. 50 de ani) când majoritatea textelor aramaice sau ebraice ale Vechiului Testament proveneau din copii ale secolelor IX şi X. Masoreticii lucrează la o unificare a cărţilor veterotestamentare, lucru observat în mărturia istoricului Flavius Josephys sau în textele sulurilor din pergament descoperite de ciobanul evreu în pustiul  Qumranului, pe ţărmul Mării Moarte în 1947. Oraşul Alexandria din Egipt avea în secolul al III-lea d.Hr. o populaţie numeroasă, alcătuită inclusiv de un număr mare de greci şi evrei, acoperind toate păturile sociale, dintre acestea pătura culturală ce aspira spre cele mai înalte valori spirituale. În consecinţă, aceştia solicită o traducere în limba greacă reprezentativă din acel moment pentru regatul elenistic. Proiectul a fost condus cu succes de Ptolemeu Philadelphul (285 – 246 p.Chr.), care a cerut să fie colectate din bibliotecile preoţilor şi cărturarilor evrei din Ierusalim şi împrejurimi toate manuscrisele ce aveau cuprins scripturistic şi trimise la Alexandria. Bogăţia de manuscrise sacre ajunsă cu ambarcaţiunile pe mare a fost preluată de un grup de 70 de învăţaţi, care au reuşit să ducă la bun sfârşit traducerea lor în greceşte. În felul acesta a apărut Septuaginta (˶a celor şaptezeci˝), indicând astfel numărul traducătorilor. Nu există altă versiune mai de seamă, având fundamentul cel mai bine definit în ce priveşte conţinutul teologic, ca Septuaginta. Rămâne până astăzi reperul de bază al teologilor, filologilor şi, în general, al exegeţilor Vechiului Testament. Au mai existat apoi şi alte traduceri din ebraică în greacă, una din acestea fiind cea de la Veneţia aparţinând unui anonim din secolul al XIV-lea. O altă traducere întâlnită de-a lungul vremurilor de ermineuţi şi cercetătorii Bibliei este cea a lui Akylas din Sinope, o traducere preferată cu preponderenţă de evrei, considerând-o mult mai apropiată de textul ebraic decât de Septuaginta. Akylas a trait în vremea împăratului Hadrian (117 – 138 î.d.Hr.), cel despre care cunoaştem că ar fi deţinut o bogată bibliotecă de suluri din pergament cu diferite scrieri.

       Sfântul Ieronim se înscrie pe lista traducătorilor cărţilor Vechiului Testament  astfel, în jurul anului 400 d.Hr., acesta traduce textele în limba latină, limbă reprezentativă pentru întreg Imperiu Roman. Nu este de mirare că traducerea latină a lui Ieronim s-a numit Biblia Vulgata (˶în obşte cunoscută˝). Sfântul Ieronim adaugă şi cărţile Noului Testament în Biblia Vulgata, aceasta rămânând prima ediţie ˶integrală˝ a Bibliei până în zilele noastre.

 În secolul al XVI-lea (1516), Erasmus din Rotterdam se înscrie pe lista autorilor de ediţie critică a Bibliei cu lucrarea sa filologică. 

Cărţile Noului Testament au fost scrise initial în limba greacă, textul evangheliei de la Matei a fost singurul care a fost scris în aramaică, text pierdut astăzi. Păstrarea lui prin copiere în limba greacă a făcut să nu-l pierdem definitiv, având astăzi, totuşi, o versiune. Primele texte scrise ale Noului Testament au fost Epistolele Sfântului Apostol Pavel, lucru întâmplat în perioada 48-60 d.|Hr. Evangheliile, în număr de patru au fost redactate în perioada 60-100. Gruparea cărţilor Noului Testament, aşa cum o cunoaştem astăzi, este una mult mai târzie. Cercetările ne aduc la cunoştinţă faptul că textele Noului Testament au circulat la începuturi separat. Numele de vestirea cea bună, adusă de textele celor patru evanghelii înfăţişând viaţa, învăţătura şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos, este folosit pentru întâia oară de Sfântul Iustin martirul şi filozoful. 

       În anul 190, Tertulian de Cartagina, gânditor creştin şi filozof de mare anvergură, redactează în traducerile sale biblice în latină sintagma elină Καινá½µ Διαθá½µκη = Noul Legământ; S-a păstrat până astăzi cu denumirea în limba română de Noul Testament. O altă denumire a Noului Testament este şi Sancta Scriptura, denumirea provine prin traducere din grecescul Τα χιá½³ρα γραá½·ναντα. Αu apărut numeroase copii ale textelor Vechiului şi Noului Testament, cea mai des copiată variant fiind Vulgata. Nu de puţine ori apăreau greşelile făcute de copişti, aceştia folosind la scriere sistemul tahygraphic (scriere rapidă prin dictare). Greşelile din cărţile Bibliei s-au transmis din nefericire, aflându-ne astăzi în faţa nenumăratelor ediţii manuscris pe care ar trebui să le corectăm şi îndreptăm după texte mult mai aproape de original. Unul dintre acestea este şi Codex Sinaiticus, redactat undeva la jumătatea secolului al IV-lea în limba greacă şi descoperit în secolul al XIX-lea la mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai de cercetătorul german Constantine Tischendorf. Un alt text demn de luat în considerare de specialişti este şi cel al Codicelui Vaticanus tot din secolul al IV-lea cu unele diferenţe faţă de Sinaiticus.

       Secolul al IV-lea a fost unul reprezentativ şi pentru popoarele nou-încreştinate. Episcopul Wulfila traduce în gotică Biblia în secolul IV. Beda Venerabilul traduce în secolul VIII. Sfinţii care au încreştinat popoarele slave, Chiril şi Metodiu, alături de ucenicii lor, traduc în secolele IX-X textele scripturistice în slava medievală. În perioada secolelor XV şi XVI apar traduceri în germană, poloneză, franceză, spaniolă, maghiară şi italiană.

       Traducerile efectuate de John Wycliff în engleză (1380-1383) È™i de Martin Luther au reprezentat un moment extrem de benefic pentru cultură. Aici nu putem trece cu vederea tulburările grele din istorie pe care acest moment cultural le-a adus. Lucrările celor doi cărturari au fost traduceri direct din ebraică în limba germană (aprox. 1522-1532). Marile biblii poligote au fost de asemenea puncte importante în cultura vremii. EdiÈ›iile au apărut în Spania, Anglia, FranÈ›a È™i Èšările de Jos între secolele al XVI-lea È™i al XVII-lea. Într-o versiune românească era subliniat faptul că „Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare ale lui Hristos, mari momente religioase È™i literare”. În istoria poporului român considerăm că a fost cu prisosinÈ›ă. În secolul al XVI-lea consemnăm primele traduceri biblice în limba română. Sunt considerate adevărate acte de naÈ™tere ale limbii române literare dar, în acelaÈ™i timp, aceste traduceri stârnesc miÈ™cări È™i dispute religioase. Motivul era acela de a-i atrage pe români la confesiunile luterană sau calvină. InfluenÈ›a husitismului, doctrina condusă după ideile englezului John Wycliff, a condus, sau cel puÈ›in într-o fază incipientă, la traducerea cărÈ›ilor sfinte în limbile vernaculare. 

       Motivele pentru care primele traduceri biblice în limba română s-au făcut în Transilvania, sunt evidente. Transilvania devine provincia secolului al XVI-lea în care se răspândesc principalele curente ale Reformei.

       Bucovina este una din principalele regiuni în care s-au descoperit astfel de traduceri. Codicele VoroneÈ›ean, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea VoroneÈ›eană È™i Psaltirea Scheiană sunt doar câteva dintre aceste traduceri de o deosebită importanÈ›ă pentru literatura română sacră. Cercetătorii au ajuns la concluzia că originalele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, Banatul È™i Hunedoara fiind regiunile din care acestea provin. Despre textele rotacizante specialiÈ™tii au fost conduÈ™i la ideea că ele (copii ale acestora) provin din regiunea Moldovei, fiind scrise în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

 Diaconul Coresi, între 1559-1583, realizează primele traduceri tipărite la BraÈ™ov, dând astfel o însemnătate extrem de mare fixării limbii române. MagistraÈ›ii saÈ™i ai oraÈ™ului Tâmpa au jucat un rol extrem de important pentru tipografia sa aÈ™ezată acolo. În acelaÈ™i timp, oraÈ™ul devenise un centru de prim ordin al luteranismului în Transilvania. Coresi nu s-a dovedit a fi neapărat un militant confesional, el era mai de grabă un om de meserie. Tipograful venea din Èšara Românească. Limba de pe versanÈ›ii CarpaÈ›ilor Meridionali – dacă este să facem o analiză – devine temelia limbii române literare, aÈ™a cum graiul din Île de France devine suportul lingvistic principal pentru limba franceză. CunoaÈ™tem că diaconul Coresi a tipărit cele patru evanghelii (Tetraevanghelul, 1561), Faptele Apostolilor (Lucrul apostolesc, 1566), Psaltirea (1570) È™i o Psaltire slavo-română (1577). Palia de la OrăÈ™tie, tipărită în 1582, este cunoscută de cercetători ca fiind ultima traducere biblică care iese de sub teascurile tipografiilor transilvănene. Nu este de trecut cu vederea faptul că această lucrare s-a dorit a fi un adevărat instrument al propagandei calvine. AÈ™a cum ne indică È™i numele [παλαια = veche], editorii au dorit ca lucrarea să cuprindă Vechiul Testament în întregime. Însă, s-a reuÈ™it introducerea doar primelor două cărÈ›i ale acestuia È™i anume: Geneza È™i Exodul. Astfel, apare, într-o limbă mult mai accesibilă decât cea a lui Coresi, încă o filă din istoria limbii literare române.

       Editorii au folosit pentru Palia de la OrăÈ™tie manuscrise mai vechi după traduceri maghiare sau slave. CunoaÈ™tem astfel Palia de la OrăÈ™tie după Pentateucul lui Gáspár Heltai.

       Sub patronajul lui Gheorghe Rákoczi I, în secolul al XVII-lea (1648), Simeon Ștefan tipăreÈ™te în cetatea Alba Iuliei Noul Testament (numit È™i Noul Testament de la Bălgrad). Lucrarea este integrală. Despre acest text editorii È™i traducătorii afirmă că au folosit „izvodul grecesc”, „izvodul lui Ieronim” È™i „izvodul slovenesc carele-i izvodit sloveneÈ™te din grecească È™i e tipărit în Èšara Moscului... însă de cea grecească nu ne-am depărtat, È™tiind că... este izvorul celorlalte”. ExegeÈ›ii consideră – prin compararea textelor –, că la traducere s-a folosit o versiune latină (Biblia Sacra) È™i este cea mai valoroasă tipăritură biblică apărută în secolul al XVI-lea în cultura românească.

       Biblia de la BucureÈ™ti, apărută în 1688 sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino, o depăÈ™eÈ™te din punct de vedere al calităÈ›ii lingvistice pe cea de la Bălgrad. Este într-adevăr recunoscută de specialiÈ™ti drept un moment cultural de amploare pentru secolul al XVII-lea. FraÈ›ii Radu È™i Șerban Greceanu, cărturari desăvârÈ™iÈ›i la acea vreme, au jucat rolul esenÈ›ial în traducerea textelor Bibliei. Nu excludem folosirea pentru textul acestei biblii a unei traduceri efectuate de Nicolae Milescu spătarul, text care cunoscuse până la acea vreme o largă circulaÈ›ie.

       Între 1698 È™i 1700,  centrele de formare apusene au luat amploare educaÈ›ional-culturală. Foarte mulÈ›i tineri se formează în È™colile de la Viena È™i Roma. Unirea românilor din Ardeal cu Biserica Romei (1698-1700), aÈ™ază „È˜coala Ardeleană” ca temelie esenÈ›ială a culturii È™i conÈ™tiinÈ›ei naÈ›ionale moderne. Școala Ardeleană a urmărit încă de la începuturi eliberarea literaturii religioase È™i, în general, a limbii române de slavonismul care se aÈ™ezase peste cultura românească de la acea vreme. 

Preot Cercet. È™t. Dr. Ion-Andrei Èšârlescu

Academia Română

Carte de colorat format mare, A4 (21x30 cm) cu scris de tipar (verzale)

„Intr-o epoca in care atat de multi oameni se indeparteaza tot mai tare de modul de viata natural si sunt amenintati de boli grave, din cauza unei false viziuni asupra vietii, ar trebui sa regasim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care Dumnezeu ni le daruieste, inca din timpuri stravechi, prin bunatatea Lui.“ (Maria Treben)* * *Maria Treben isi are locul in istorie ca unul dintre cei mai importanti pionieri ai medicinei naturiste.Multi o venerau ca pe o sfanta, dar de fapt a fost o persoana care si-a dedicat intreaga viata modului de folosire a plantelor medicinale si si-a propus ca aceasta stiinta sa fie cat mai  accesibila pentru tot mai multi oameni.In toti acesti ani, popularitatea sa si cea a lucrarilor sale nu s-au diminuat niciodata.Prin progresul metodelor de medicina alternativa, astazi, cartile sale experimenteaza o relevanta noua, mai puternica si de durata.In cea mai importanta carte a sa, „Sanatate din Farmacia Domnului“, sunt incluse si descrise, detaliat, plante medicinale, cu puterile lor vindecatoare si potentialele aplicatii, ca: ceaiuri, tincturi, infuzii, bai sau sucuri proaspete.De asemenea, sunt cuprinse si sfaturi, pentru nenumarate boli, cu tratamente naturiste verificate de autoare.Nu in ultimul rand, in paginile cartii, veti gasi recomandari pentru afectiuni maligne (boli canceroase), precum: cancerul de piele, cancerul de san, cancerul laringelui, cancerul osos, cancerul pulmonar, cancerul renal, cancerul tiroidian etc. *   *   *Din “Prefata”“Urmaresc, de ani buni, sesiuni si congrese medicale, ale caror rezultate apar si in cotidiane. Multi medici responsabili avertizeaza cu privire la folosirea excesiva a medicamentelor. Se arata, mai ales, cat de periculoase pot deveni medicamentele analgezice. Acestea sunt administrate, de catre nenumarati oameni, fara control medical si pot dauna foarte serios diferitelor organe. Medicamentele pentru scaderea tensiunii, de exemplu, luate timp indelungat, provoaca, la femei, cancer mamar, conform celor constatate de catre trei grupe de cercetatori, care au lucrat, independent unele de altele, la Boston, Bristol si Helsinki.As dori acum sa pun la dispozitia bolnavilor forta vindecatoare si actiunea unor plante importante, avand in vedere experienta mea din ultimii doi ani si jumatate, adica din timpul scurs de la aparitia cartii „Sanatate din Farmacia Domnului“ (editia I), si sa le ofer o mana de ajutor pentru a se insanatosi. Este inaltator ca omul sa poata iesi din deznadejdea pricinuita de boala prin propriile sale forte si prin propria sa vointa, gratie ajutorului divin al plantelor noastre medicinale. A-ti recuceri sanatatea, a purta singur aceasta raspundere ridica demnitatea omului intr-o masura care il scoate pe bolnav din lipsa de speranta a vietii sale.Sunt intrebata mereu de unde mi-am dobandit cunostintele despre plantele medicinale. Nu pot da un raspuns precis. In copilarie, imi petreceam vacantele la familia unui inspector silvic. Aici puteam trai si simti intens corelatiile din natura intr-un mod ce depasea posibilitatile varstei mele. Astfel, copil fiind, eram deja in masura sa deosebesc orice planta, stiindu-i si numele. Nu-i cunosteam insa importanta ca planta medicinala. Mama mea, o adepta entuziasta a lui Kneipp, se straduia sa ne ofere noua, copiilor, o alimentatie naturala.Doua evenimente mi s-au intiparit, in mod deosebit, in minte si in viata pe vremea cand eram copil. O vaduva, in varsta de aproximativ 40 de ani, mama a trei copii si bolnava de leucemie, fusese trimisa acasa de la spital ca fiind un caz incurabil. Medicii ii mai dadusera trei zile de trait. Sora acesteia, gandindu-se disperata la copiii care aveau sa ramana orfani, a dus urina bolnavei la o vanzatoare de buruieni de leac, din apropiere de Karlsbad. Desi, aceasta femeie a exclamat speriata: „Abia acum veniti!“, ierburile date au ajutat. La un consult clinic efectuat zece zile mai tarziu, nu s-a mai gasit nici urma de leucemie!Un caz asemanator s-a intamplat cu o femeie de 38 de ani, mama a patru copii. Si aici era vorba despre leucemie, si medicii nu i-au mai dat nici macar o speranta. Femeia a cerut, de asemenea, sfaturi tot la o vanzatoare de plante medicinale, procurandu-si ierburile corespunzatoare. Si-a preparat zilnic cateva cesti cu ceaiuri. De fiecare data cand trecea prin fata lor, lua cate o inghititura zdravana. „Chiar daca nu ajuta, nu are nici ce sa-mi strice“, s-a gandit ea. Zece zile mai tarziu, rezultatul examenului medical a fost: Nicio urma de leucemie!Din aceste exemple, se poate recunoaste cat de important este sa se bea in timpul zilei o mare cantitate de ceai, in cazul bolilor ce par incurabile. Mie mi-a fost clar, inca de atunci, ca plantele pot ajuta chiar si in bolile foarte grave, cum ar fi cele canceroase maligne.” Maria Treben 

„Legea vietii“ este o nuvelă a scriitorului  american Jack London. A fost publicată pentru prima dată in martie 1901 in Revista McClure, volumul 16. Un an mai tarziu, a fost tipărită intr-o colectie de povesti ale lui Jack London, The Children of Frost, la Editura Macmillan. 

Această scriere acoperă ultimele cinci ore ale bă­tra­nului si muribundului sef inuit Koskoosh.  Tri­bul său trebuie să călătorească in căutarea de imbră­căminte si adăpost, asa că este lăsat să moară din cauza varstei sale si a incapacitătii de a vedea. Chiar si fiul său este nevoit să-l pără­sească, pentru că are o nouă familie, pe care trebuie să o hrănească si  să o protejeze.

Cu toate acestea, bătranul Koskoosh este multumit, deoarece stie legea vietii si dorintele ei. El isi acceptă soarta pasnic si incepe să vizualizeze evenimentele din trecutul său. Ii vin in minte imaginile atat ale marii foamete, cat si ale vremurilor frumoase. Ca persoană ex­pe­rimentată, el contemplă natura si acceptă, in cele din urmă, individualismul acesteia.

ARTE DE CITIT SI COLORAT

"Amintirile alcatuiesc pagini literare, pline de emotionante si fermecatoare evocari din copilaria povestitorului...

Creanga este un mare creator de chipuri si icoane. Toate figurile au relieful lor bine conturat, începând cu buna lui mama, Smaranda, pâna la mos Bodrânga si mos Luca, harabagiul din Humulesti, care l-a dus surghiun la seminarul Socolei...

Fondul "Amintirilor din copilarie" e însusi fondul sufletesc al poporului român: sincer si bun pâna la duiosie, rabdator si cuminte, voios, mucalit si istet, si de o dulce si statornica resemnare în vremuri grele, care l-a facut sa iasa biruitor de-a lungul veacurilor...

Intr-o perfecta armonie cu fondul, stilul povestitorului este narativ. Cursul povestirii, încet sau iute, linistit sau impetuos, e însusi mersul gândurilor si sentimentelor sale, dupa ce au trecut prin stavilarul constiintei artistice. În clipele atât de grele ale creatiei, Creanga suferea chinuri cumplite, caci el se lupta sa stavileasca torentul si sa-i potrivesca mersul regulat, dupa cursul simtirii si dupa ritmul inimii sale.

Materialul lingvistic e foarte bogat în scrierile lui Creanga. El fugea cu oroare de neologisme, pe care le-a definit într-un autograf, gasit mai târziu pe fila unei gramatici: «Neologisme se cheama toate cuvintele introduse în limba, unele fara trebuinta, si pentru care putem gasi un cuvânt românesc corespunzator...».

Când se întâmpla totusi sa-i scape sub condei vreun neologism, doua, le înlocuia repede, punând în loc cuvinte scoase din graiul taranului moldovean.

Nicolae Timiras