Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Omul are posibilitatea sa se faca placut lui Dumnezeu in orice conditii. Totusi, frumusetea si linistea naturii din Sfantul Munte, care s-a sfintit prin asceza si slujbele atator chipuri sfinte de-a lungul secolelor, constituie un factor deosebit de ajutator pentru pocainta si sporire duhovniceasca. Parintele Fotie prin natura il vedea pe Creatorul ei. De multe ori urca pe jos in varful Athonului, pentru a se ruga şi a-L adora pe Dumnezeu. Acolo, la inaltimea de 2.035 metri, din evlavia aghioritilor s-au inaltat doua locuri de inchinaciune. Acestea sunt mica biserica a Schimbarii la Fata a Mantuitorului si uriasa Cruce de fier, care este vizibilă din unele puncte indepartate ale Golfului Aigaleo. Aceste doua locuri de inchinaciune ne amintesc nu doar de doua evenimente importante din viata Domnului, dar si de faptul ca preschimbarea omului presupune ridicarea Crucii nevointelor si ascultarea de poruncile lui Hristos.

Parintele Fotie traia unirea tainica a Taborului si Golgotei, a slavei taborice si jertfei de pe Cruce. Aceasta traire era incununata in timpul savarsirii Sfintei Liturghii si a participarii tainice la Crucea si slava Imparatiei lui Dumnezeu. La coborarea de pe varful Athonului, parintele Fotie se odihnea la locul de inchinaciune „Maica Domnului” (la inaltimea de aproximativ 1.500 de metri), unde si primea si simtea binecuvantarea Ocrotitoarei Sfantului Munte si
Maicii lui Hristos.

Cu Harul lui Dumnezeu Celui intreit in Persoane, si cu mijlocirile Invatatorului Ioan Gura de Aur, Dascalul Bisericii Universale, s-a editat al zecelea volum din seria Cuvinte de aur, avand ca tema Biserica si Taina Preotiei.  Volumul cuprinde pe larg invataturi despre Biserica, despre mersul la biserica, despre Preotie, preot si predicator, despre pacatul osandirii preotului, despre episcop si hirotonie.

Biserica este caracterizata de catre Invatatorul Ioan Hrisostom drept „Taina cea mare” care s-a descoperit la plinirea vremii. Despre intemeierea ei au proorocit toate: Cerul este pentru Biserica, nu Biserica pentru cer.  Exista Biserica cereasca, Biserica ingerilor, in intelesul general, dar urmatoare acesteia, si Biserica in sens restrans.  Biserica isi are inceputul odata cu crearea protoparintilor si a fost reintemeiata in chip definitiv de catre Hristos ca un Rai.  Ea constituie un trup al carei element dumnezeiesc este capul, elementul omenesc fiind alcatuit din membrele vrednice sau nevrednice.  Unitatea Bisericii este pastrata prin prezenta lui Hristos in mijlocul ei.

Nu exista si nici nu va exista altceva mai puternic decat Biserica.  Ea este mai puternica decat cerul.  Cati n-au atacat-o?  Toti, insa, au pierit, in timp ce Biserica ramane in veac.  Numai ca atunci, in vremurile Sfantului Ioan Gura de Aur, ca si astazi, crestinii nu puteau sa perceapa dimensiunea si scopul Bisericii.

Care este scopul Bisericii?  Scopul ei il poate afla cineva prin participarea la viata Bisericii care, din nefericire, nu este si nici nu se desfasoara asa cum trebuie.  Pretextele si justificarile crestinilor de atunci sunt intocmai ca si cele ale crestinilor de astazi.  Ne necajeste caldura, frigul, faptul ca nu intelegem cele spuse in Biserica, si altele asemanatoare.  Tuturor acestor pretexte le raspunde pe masura Invatatorul cu „gura de aur”.

Devino tu! Hristos n-a cerut perfecţiunea, ci autenticitatea noastră. Perfecţiunea nu aparţine acestei lumi, nici omului, ci doar lui Dumnezeu. Omul nu poate fi perfect pentru că este zidit şi muritor. Orice strădanie de a ne întâlni în lumea aceasta cu perfecţiunea conduce la nevroză. Purtăm în noi moartea, dar suntem însetaţi de veşnicie. Trăim pe pământ fiindu-ne dor de cer. Nu ne împăcăm cu moartea, pentru că am fost plăsmuiţi pentru nemurire. Să scăpăm deci de stresul perfecţiunii nevrotice. Să fugim de învinovăţirea toxică ce ne face mereu incapabili şi inutili. Să îmbrăţişăm ceea ce „suntem” şi ceea ce cu adevărat putem să „devenim”. Fiindcă doar un om care trăieşte cu recunoştinţă în prezent poate clădi un viitor minunat. Perfecţiunea nu este o izbândă omenească, nici o realitate a prezentei etape a vieţii. Atunci când Hristos ne spune să devenim desăvârşiţi, după cum desăvârşit este Dumnezeu, nu se referă la desăvârşirea noastră, pentru că aceasta nu poate exista într-o lume marcată de timp şi moarte. De fapt ne cheamă să participăm la desăvârşirea lui Dumnezeu. O izbândă care se realizează de fiecare dată când alegem iubirea, mulţumirea şi lumina. Să încetăm a lupta cu fricile şi vinovăţiile, cu stresul „trăirii perfecte”, care este înspumat ca o mare sălbatică în mintea noastră şi caută să ne ducă la naufragiu.   Da, putem deveni cei pentru care am fost creaţi, putem deveni ceea ce Hristos ne-a arătat prin toată viaţa şi prezenţa Lui. Putem trece de la moarte la viaţă, atunci când ne asumăm costul şi responsabilitatea crucii noastre. Adică a alegerilor şi consecinţelor lor.Pentru a mă întâlni cu lumina în mine, pentru a trece de la moarte la viaţă, trebuie să mă lepăd de minciună. Trebuie să dau jos măştile şi rolurile din teatrul umbrelor şi iluziilor. Să dobândesc cunoaşterea faptului că această realitate pe care o numim viaţă nu este adevărul lucrurilor şi persoanelor. Trebuie să încetez a mă identifica absolut cu ceea ce privesc, pentru că nu este adevărul absolut a ceea ce există. Să nu mă identific cu ceea ce fac întrucât nu sunt eu, ci un rol în ansamblul iluziilor. Să nu mă identific cu ceea ce gândesc sau simt, fiindcă nu sunt eu, ci ceilalţi, ceea ce-mi este îngăduit şi ce nu, legile şi interdicţiile lor, optica lor în ceea ce numim viaţă.

Sfantul Ioan Gura de Aur a fost numit Crainucul milosteniei si asta in chip foarte potrivit, deoarece milostenia este tema cea mai iubita a Sfantului.  Aproape ca nu exista omilie in care sa nu aminteasca despremilostenie.  Chiar si ascultatorii sai, in multe imprejurari, erau cumva nemultumiti, zicand Iar ne va vorbi despre milostenie.  In multe situatii, cuvantul sau era atat de convingator, incat auditoriul izbucnea in aplauze, dar si implinea in chip practic cele spuse. 

Se împlinesc 60 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Radu Stanciu, iar cercetarea de faţă se doreşte a fi o restitutio in integrum – un exerciţiu de recuperare a memoriei unui slujitor al Bisericii, victimă a represiunii comuniste. După decenii în care atât el, cât şi alţi slujitori brăileni ai Bisericii Ortodoxe Române au fost ignoraţi, se cuvine să ieşim din zona mlăştinoasă a ostilităţii faţă de realitatea verificabilă şi să încercăm să scoatem la lumină o istorie care pare să fi fost condamnată (încă o dată) să zacă în vrafuri de dosare necercetate. Pentru generaţiile care nu au cunoscut comunismul, răspunsul demn la tentativa oricărei ideologii de a se insinua în viaţa cetăţii este cunoaşterea istoriei, cercetarea arhivelor, implicarea în restituirea adevărului.

Deoarece astăzi, mai mult decât oricând, în societatea noastră este cultivată tipologia funcţionarului supus, a adaptabilului, ca premisă a unui neototalitarism recrudescent, am considerat că este folositor a restitui aspecte din viaÈ›a părintelui Radu Stanciu şi din lupta pe care a dus-o atât cu duşmanii cei din afară, cât şi cu cei dinăuntru, pentru a cunoaşte, prin antiteză, tipologia reactivă a omului dârz, capabil să ia hotărâri ghidat de propria sa conştiinţă, iar nu la ordin.

Viaţa duhovnicească este imposibilă fără introspecţie. Însă este introspecţia pe măsura puterilor oricui? Cufundarea în propria copilărie, în circumstanţele vieţii familiei părinteşti, reprezintă un test de maturitate personală şi implică responsabilitatea personală pentru întreaga viaţă: pentru trecut, prezent şi viitor. Or, responsabilitatea presupune că nimeni în afară de noi nu poate fi răspunzător pentru trecutul nostru. O persoană matură nu poate zice: „Părinţii mei sunt de vină pentru cine am ajuns. Am devenit astfel deoarece am avut o copilărie îngrozitoare”. 

Prin urmare copilăria nu poate fi învinovăţită pentru toate. Copilăria constituie perioada din care, oricare ar fi fost ea, omul creşte. Dacă un adult susţine că nu poate depăşi ceea ce au făcut părinţii şi, după încheierea activităţii unui psiholog, anunţă că este dispus să‑i ierte, atunci iese la lumină o fărădelege.

Copiii nu sunt în măsură să‑şi judece părinţii! Sarcina maturizării şi obiectivul psihoterapiei este de a ajuta persoana să accepte cu respect şi recunoştinţă ceea ce i‑au putut oferi părinţii, să se împace cu ideea că nu a primit suficient sau că a fost chiar rănită, devenind obiectul unei nedreptăţi (este foarte important să le spunem lucrurilor pe nume).