Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Simţământul de po­că­inţă face să amu­ţească toate celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcu­te lui Dum­nezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bu­­năvoi­rea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nos­tru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jert­­fele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă fi­rea omenească abia după în­noirea sa, sunt bineplăcute Dom­­nului Celui Drept şi Atot­sfânt. Jertfele şi arderile de tot pân­gă­rite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne cu­răţi prin pocăinţă! Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, pri­nosul şi ar­de­rile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. 50, 21): sim­ţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh. Cea dintâi poruncă dată de Mân­tu­itorul lumii tuturor oa­menilor, fără deosebire, este po­run­ca pocăinţei: A început Iisus a propovădui şi a spu­ne: Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat îm­părăţia ce­rurilor (Mt. 4, 17). Porunca aceasta cu­prinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci.

Sf. Ignatie Briancianinov

La 3 ianuarie 1950, prin iconomie dumnezeiasca, moastele Mucenicului au fost descoperite de monahia Macaria.  Dupa aflarea moastelor, prin nenumarate aratari si tamaduiri minunate, Sfantul a adeverit tuturor ca el este viu intru Domnul.  S-a aratat fie sub chipul unui nevoitor cu fata brazdata de multe osteneli, fie purtand vestminte preotesti si marturisind: Ma numesc Efrem!  Pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta zabavnica, pe altii i-a izbavit de primejdii ori din foc si pe multi deznadajduiti i-a mangaiat, aratandu-le ce chinuri a rabdat el insusi pentru dragostea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Aceasta noua carte a parintelui Pavel Gumerov (cunoscut deja cititorului roman prin titlurile: Conflictele familiale. Prevenire si rezolvare; El si ea. In cautarea armoniei conjugale; Cele opt pacate de moarte si lupta cu ele.  Ascetica ortodoxa pentru mireni) abordeaza o tema omniprezenta in viata noastra si esentiala pentru bunastarea trupeasca si sufleteasca a omului: cea a armoniei familiale.

Toţi sunt de acord că dragostea este valoarea supremă a vieţii noastre. Ca atare, este foarte important s-o abordăm într-un mod matur, să înţelegem cât de mult ţine de noi pregătirea pentru dragoste, s-o recunoaştem atunci când vine şi s-o păzim de toate primejdiile. 
Cartea de faţă este menită tocmai să vă ajute în această privinţă. Dragostea este o minune, este o taină care nu se dezvăluie până la capăt – şi totuşi, ne vom strădui, pe cât stă în puterile omeneşti, să găsim răspunsul la întrebarea: „Ce este dragostea şi prin ce se deosebeşte ea de replicile ei false – patima, dependenţa?” Ne vom strădui să descoperim legile vieţii dragostei, să descoperim ce ajută venirea ei şi din ce pricină moare ea. Împreună cu duhovnici, cu psihologi şi cu oameni de alte profesii în a căror viaţă am văzut dragoste autentică, vom vorbi pe cât se va putea de profund, însă de o manieră simplă şi accesibilă, despre un lucru pe care în vremea noastră puţini îl ştiu: ce reprezintă de fapt familia şi care este rostul ei autentic, căci tocmai familia este locul unde poate fi atinsă culmea iubirii adevărate. 
Dacă veţi citi la vreme această carte şi vă veţi înarma cu lucrurile aflate din ea, veţi putea – dacă veţi dori – să evitaţi multe greşeli dureroase, şi viitoarea voastră familie va avea mult mai multe şanse de a rămâne întreagă şi fericită, de a fi loc unde trăieşte Dragostea. 
Ar fi bine ca fiecare pereche proaspăt căsătorită să primească în dar o asemenea carte, dacă nu a apucat s-o citească mai înainte. Credem că dezastruoasa statistică a divorţurilor, familiilor incomplete şi copiilor nefericiţi s-ar schimba în bine. Deocamdată, acestea sunt numai vise – însă puteţi, dacă aceas­tă carte vă va plăcea, să cumpăraţi câteva exemplare şi să le dăruiţi tinerilor apropiaţi care vor să-şi întemeieze o familie sau care s-au căsătorit nu demult. (Dmitry Semenik)

Să ne învrednicească Dumnezeu să-I îngăduim a învia înlăuntrul nostru. Când suntem puÈ›in-credincioÈ™i, când Îl socotim străin, departe, abstract, necunoscut, Dumnezeu e mort în noi. Și înviază în noi când Îi trăim preamultul, prezenÈ›a sporită, ocrotirea nemăsurată, harul, putinÈ›a părtăÈ™iei la dumnezeirea Sa.
Să ne învrednicească Dumnezeu cât de puÈ›in de prisosul prezenÈ›ei Sale în a noastră viaÈ›ă! Cu condiÈ›ia de a-i oferi È™i noi din puÈ›inătatea noastră.
Dacă I ne vom da, atunci PaÈ™tele nu va fi doar o săr­bătorire lumească, asumarea unor hotărâri oarecare, ci părtăÈ™ie la PaÈ™tele cel veÈ™nic È™i mistic, mai presus de vremelnicia acestei lumi, purtător al experienÈ›ei celei neînserate a Învierii È™i a harului lui Dumnezeu.
„Hristos a înviat!”

Mitropolitul Nikolaos s-a născut în anul 1954. A studiat fizica la Universitatea din Tesalonic, astrofizica la Universitatea Harvard È™i ingineria mecanică la MIT. Studiile sale doctorale s-au concentrat asupra tehnologiei biomedicale.
Din anul 2004 este mitropolit de Mesogheea È™i Lavreotikí, des­fă­È™urând o activitate de asistenÈ›ă socială impresionantă (care, printre altele, cuprinde tratamentul gratuit împotriva cancerului, a bolilor neuromusculare sau a demenÈ›ei).

Cuprins 
Noţiuni introductive 
Despre Descoperirea dumnezeiască 
Despre Sfânta Tradiţie şi despre Sfânta Scriptură 
Despre Sfânta Scriptură 
Alcătuirea Catehismului 
Catehismul creştinesc 
Partea întâi. Despre credinţă 
Partea a doua. Despre nădejde 
Partea a treia. Despre dragoste 
Încheiere. Întrebuinţarea învăţăturii despre credinţă şi evlavie 


DESPRE DRAGOSTE 

DESPRE DRAGOSTE 

Despre unirea dintre credinţă şi dragoste 
Care trebuie să fie lucrarea şi rodul adevăratei credinţe în Hristos? 
Dragostea şi, în legătură cu ea, faptele bune. 
„Căci în Hristos Iisus”, spune Sfântul Apostol Pavel, „nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). 
Nu-i de ajuns pentru creştini numai credinţa, fără dragoste şi fapte bune? 
Nu este e de ajuns. Deoarece credinţa fără dragoste şi fapte bune este nelucrătoare şi moartă şi, de aceea, nu ne poate conduce la viaţa veşnică: „...cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14). „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? ...Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 14, 26). 
Nu se poate, pe de altă parte, să ne mântuie dragostea şi faptele bune, fără credinţă? 
Nu se poate ca omul, neavând credinţă în Dumnezeu, să-L iubească pe El cu adevărat. De aceea, omul vătămat de păcat nu poate să facă cu adevărat fapte bune, dacă nu primeşte prin credinţa în Iisus Hristos, puterea cea duhovnicească sau harul lui Dumnezeu: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6). „Căci toţi câţi sunt din faptele Legii sub blestem sunt, căci scris este: «blestemat este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă» (Galateni 3, 10). „Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă” (Galateni 5, 5). „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2, 8, 9). 
Ce trebuie crezut despre acea dragoste care nu este însoţită de fapte bune? 
Acea dragoste nu este adevărată. Deoarece adevărata dragoste arată, fireşte, faptele sale bune. 
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14, 21, 23). 
Sfântul Apostol Ioan scrie: „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui” . (I Ioan 5, 3) „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3, 18). 

Despre Legea lui Dumnezeu şi despre porunci 
Care este modul de a recunoaşte şi deosebi faptele bune de cele rele? 
Legea lăuntrică a lui Dumnezeu ori conştiinţa mărturisitoare şi legea exterioară a lui Dumnezeu ori poruncile lui Dumnezeu. 
Sfânta Scriptură vorbeşte despre legea lăuntrică? 
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre neamuri: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Romani 2, 15). 
Dacă oamenii au legea lăuntrică, atunci de ce li s-a mai dat şi legea exterioară? 
Li s-a dat lor pentru că oamenii, neascultând de legea lăuntrică şi ducând o viaţă trupească şi păcătoasă, au înăbuşit în ei înşişi glasul legii duhovniceşti. De aceea a şi fost nevoie să le-o aducă lor aminte printr-un mijloc din afară, cu ajutorul poruncilor: „Deci ce este Legea? Ea a fost adaugată pentru călcările de lege...” (Galateni 3, 19). 
Când şi în ce chip le-a dat Dumnezeu oamenilor legea din afară? 
Când a avut loc minunata ieşire din robia Egiptului a poporului evreu, ce se trăgea din Avraam. Atunci, pe drumul către pământul făgăduinţei, în pustie, pe muntele Sinai, Dumnezeu Şi-a arătat prezenţa Sa în foc şi în nor şi a dat legea prin Moise, căpetenia israelitenilor.