Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Psihiatrul şi psihoterapeutul rus Dmitri Avdeev, binecunoscut cititorilor români din numeroasele traduceri româneşti ale lucrărilor sale, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a uşurat de suferinţe mii de oameni ce i‑au cerut ajutorul, a fost lovit de necruţătoarea boală a cancerului. Căutând, dincolo de vindecarea trupului, limpezirea sufletului şi înţelegerea purtării de grijă dumnezeieşti, prin care toate – după cuvântul Apostolului – ni se lucrează spre bine, a găsit cele căutate pe cărările locurilor sfinte din Grecia şi mai cu seamă ale Sfântului Munte Athos. Din această lucrare duhovnicească a cunoaşterii de sine şi a tămăduirii sufletului a luat fiinţă cartea de faţă, aducătoare de mângâiere celor bolnavi, iar celor sănătoÈ™i bun prilej de cugetare evlavioasă la dumnezeiasca purtare de grijă.

Cum să rămâi indiferent la spectacolul unui Liban sfâÈ™iat, al unui Liban răstignit, când te numeÈ™ti Virgil Gheorghiu È™i când È™tii că acest pământ al suferinÈ›ei este pământul lui Dumnezeu! 
„Dumnezeu sălăÈ™luieÈ™te în Liban”, spune Gheorghiu. „El a prefăcut această È›ară într‑un templu, un loc de refugiu pentru toÈ›i cei persecutaÈ›i, prigoniÈ›i, expulzaÈ›i”. Avraam însuÈ™i È™i-a aflat refugiul în acest pământ. Ospitalitatea maroniÈ›ilor, dar È™i a strămoÈ™ilor lor – cananeenii, arameii, tirienii, fenicienii, sidonienii –, nu le-a adus practic nimic altceva decât suferinÈ›ă, rele È™i masacre cărora le sunt victime de mii de ani. Născută în orizontul unui Beirut în flăcări, această carte pasionantă e povestea prezenÈ›ei creÈ™tine în Liban, istoria tumultuoasă a unei naÈ›ii aflate aici de la crearea lumii până la drama de astăzi. Un „imn de slavă” închinat unui popor care È™i-a asumat, ca destin, ospitalitatea È™i primirea de străini (cf. Evr. 13, 2). 
O nouă provocare, aÈ™adar, pentru Virgil Gheorg­hiu. Înainte de a nu fi prea târziu. Înainte ca noaptea să cadă peste Liban – un simbol viu, zdrobit, al unei epoci de violenÈ›ă... 

„Abate‑te de la rău È™i fă binele. 
Vremelnică e desfătarea, dar veÈ™nice sunt chinurile; 
vremelnice sunt crucea È™i suferinÈ›a, dar veÈ™nică este odihna. 
Omule, alege ceea ce voieÈ™ti!” 
*** 
Simţământul de po­că­inţă face să amu­ţească toate ­celelalte simţăminte. Pentru ca jertfele celorlalte simţăminte să se facă bineplăcu­te lui Dum­nezeu, trebuie ca mai înainte să se reverse bu­­năvoi­rea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai înainte să se reclădească zidurile Ierusalimului nos­tru dărâmat. Domnul este Drept şi Atotsfânt: numai jert­­fele drepte, curate, pe care e în stare să le aducă fi­rea omenească abia după în­noirea sa, sunt bineplăcute Dom­­nului Celui Drept şi Atot­sfânt. Jertfele şi arderile de tot pân­gă­rite El nu le va binevoi. Să ne îngrijim a ne cu­răţi prin pocăinţă! Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, pri­nosul şi ar­de­rile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei (Ps. 50, 21): sim­ţirile renăscute ale omului înnoit prin Sfântul Duh. Cea dintâi poruncă dată de Mân­tu­itorul lumii tuturor oa­menilor, fără deosebire, este po­run­ca pocăinţei: A început Iisus a propovădui şi a spu­ne: Pocăiţi‑vă, că s‑a apropiat îm­părăţia ce­rurilor (Mt. 4, 17). Porunca aceasta cu­prinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci. 
Sf. Ignatie Briancianinov

Arhimandritul Athanasie Mytilineos (1927‑2006), stareÈ›ul Mă­năstirii Ador­mi­rea Maicii Domnului şi Sfântul Dimitrie din Larisa, Grecia, a fost un predicator lu­minat, care s‑a dedicat încă din tinereÈ›e catehizării poporului lui Dumnezeu – slujire pentru care a fost supranumit „Noul Gură de Aur” al Greciei. Omiliile sale se adresează tuturor credincioÈ™ilor Bisericii, indiferent de nivelul lor cultural, fiind în acelaÈ™i timp simple, profunde È™i profetice.

Fericitul stareÈ› Athanasie a lăsat Bisericii o moÈ™­te­nire catehetică impresionantă – peste 3000 de catehe­ze È™i omilii înregistrate audio –, în care a explicat în amănunt căr­È›i­le Sfintei Scripturi, de la Facere până la Apocalipsă, fără a ocoli nici o temă importantă din viaÈ›a contemporană a cre­din­cioÈ™ilor È™i a Bisericii.

Rugăciunea este convorbirea cea mai intimă a sufletului cu Dumnezeu. Pulsul vieţii duhovniceşti a omului se află tăinuit în tânguirile, sus­pinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în mărturisirile şi în revărsările ei de mulţumire adusă Domnului. Prin rugăciune, omul intră în părtăşie cu Dumnezeu – iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă –, cerându‑I ajutor binecuvântat atât în nevoile trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, „rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăj­maşilor demoni”. Cine ar putea să ­descrie însă cel mai bine rugăciunea, dacă nu acela care a cunoscut‑o îndeaproape? Şi cine a cunoscut‑o mai temeinic decât cel care se roagă cu adevărat? Căci rugă­ciunea nu este un act exterior, ce ar putea fi descris doar pe baza observaÈ›iilor din afară, fiind trăire tăinuită în adâncul inimii omeneşti – iar inima este ceva nespus de adânc (v. Psalmi 63, 7).

Părtăşie adevărată cu Dumnezeu au avut sfinţii. Inimile lor s‑au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări pentru rugători. De la ei ne‑au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni ortodoxe pentru felurite situaţii de viaţă – pe care şi noi putem, în chip minunat, să le folosim astăzi în rugăciunea noastră.

Cartea de faÈ›ă – ce expune experienÈ›a de rugăciune autentică a Bi­sericii Ortodoxe –, aparÈ›inând celui mai de seamă teolog bulgar con­temporan, arhimandritul Serafim Alexiev (binecunoscut cititorilor români din mai multe scrieri tălmăcite la noi în ultimele două decenii), poate fi socotită, pe drept cuvânt, un preÈ›ios îndrumar de rugăciune pentru tot creştinul.

O carte despre greutăÈ›ile, lacrimile È™i mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinÈ›i locurile prin care păÈ™eÈ™te – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorinÈ›ă de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocÈ™i?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a È›ine aprinsă flacăra lumânării mele, chiar È™i prin furtuni de lacrimi È™i prin pustietăÈ›i de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în braÈ›ele părinteÈ™ti cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăÈ› È™i pruncii să o facă, pentru a le fi cald È™i bine È™i când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se doreÈ™te mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niÈ™te copii. Le dai drumul în viaÈ›ă cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, maÈ™ini, alÈ›ii după titluri, funcÈ›ii, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poÈ™ete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinÈ›ii de ele. Eu am alergat după dragoste... È™i L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aÈ™ putea să Îl arăt È™i altora, câtor mai mulÈ›i, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aÈ™ îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aÈ™ pune opincuÈ›e, o broboadă roÈ™ie cu flori, o bundiÈ›ă groasă È™i aÈ™ sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundiÈ›e È™i ei. I‑aÈ™ mângâia năsucul roÈ™u, m‑aÈ™ bucura să o văd cum râde È™tirbă È™i i‑aÈ™ spune despre neamul meu frumos È™i despre Domnul Iisus. I‑aÈ™ cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munÈ›i È™i sate cuminÈ›i, frumos împodobite de sărbătoare, aÈ™teptând cu emoÈ›ie naÈ™terea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei È™i tatei bucurie; parcă îi văd, nu È™i‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcaÈ›i toÈ›i în costumele tradiÈ›ionale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învăÈ›ate din bătrâni È™i am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toÈ›i cei care plâng în pumn pentru că sunt È™i anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, îÈ™i botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulÈ›i, care nici măcar morÈ›i nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­È›e­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» È™i ce înseamnă dragostea de È›ară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult È›ara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluÈ›i albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“