Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

De-a lungul vieÈ›ii sale, Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii (1877-1961), a tratat un număr foarte mare de pacienÈ›i fără nici o speranÈ›ă de vindecare. Și de nenumărate ori i-a vindecat nu numai mulÈ›umită priceperii medicale, ci È™i prin rugăciunile sale.
Aceasta se petrece È™i astăzi, la multe decenii de la adormirea sa, prin harul Sfântului Duh care, odată să­lăÈ™luit întru SfinÈ›i, nu se mai desparte de ei nicicând, arătându‑i asemenea Mângâietorului: dătători de viaÈ›ă, făcători de minuni È™i tămăduitori, ce adeveresc fericirea cerească în care sufletele lor vieÈ›uiesc.
* * *
„MulÈ›i creÈ™tini fac confuzie între minune È™i magie. Magia este o lucrare diabolică. Impresionează, dar nu durează. Se aseamănă unui foc de artificii. Minunile Domnului au ca scop mântuirea omului. Sunt o chemare adresată de Dumnezeu omului spre a da răspuns iubirii Sale, spre a fi călăuzit la pocăinÈ›ă È™i întoarcerea către El.”
(Mitropolitul Nectarie al Argolidei)
* * *
Sfinte Luca, al lui Hristos ierarh plin de slavă,
nu înceta a ne aduce grabnică vindecare,
la Iubitorul de oameni mijlocind pentru cei care îÈ›i cer,
apăsaÈ›i de întristare, în rugi stăruitoare, harul ceresc.
Drept aceea, alungă de la noi primejdia È™i nevoia,
izbăvire È™i vindecare hărăzindu-ne cu solirile tale.

Biserica Ortodoxa de azi face fata unei provocari.  Trebuie sa descopere o abordare a educaţiei religioase care sa fie inradacinata in intreaga traditie bisericeasca.  In acelasi timp, educatia crestina are ca obiect educatia unei persoane.  Fie ca are de‑a face cu un copil, cu un adolescent sau cu un adult, ea trebuie sa actioneze intr‑o maniera personala cu fiecare individ, la nivelul atins de acesta: sa vorbeasca pe limba lui, sa‑i inteleaga si sa‑i impartaseasca nevoile si preocuparile, sa‑l iubeasca asa cum este.  Procesul educaţiei crestine trebuie sa fie un proces de crestere – experienta proprie a fiecaruia, o schimbare graduala ce include intreaga sa persoana.  Misiunea si provocarea sunt uriase si pot fi indeplinite doar daca traim pe deplin viata Bisericii.

Astfel, activitatea educativa a Bisericii trebuie sa fie tridimensionala: sa cladeasca o viata pe deplin liturgica in parohii, sa tinteasca parintii si familia si sa instruiasca copiii.  Nici unul dintre aceste aspecte nu poate exista si nu se poate dezvolta separat.  Aceasta misiune totalizatoare este ceea ce Biserica Ortodoxa are de implinit in zilele noastre.

Propunandu-ne sa rasfoim, fila cu fila, viata unei temerare si fascinante principese, Ileana a Romaniei, care in ultimii treizeci de ani ai (pe)trecerii sale pamantesti a imbracat ingerescul chip monahicesc, cartea de fata ne infatiseaza destinul Domnitei, cu urcusurile si coborasurile lui, cu luminile si umbrele lui, mai putin cunoscut de generatiile de dupa razboi.

Cei care totusi au auzit despre Alteta Sa Regala Principesa Ileana nu prea inteleg de ce s-a calugarit in ultimii sai treizeci de ani de viata, devenind Maica Alexandra, cum de a ctitorit o manastire ortodoxa pe teritoriul Statelor Unite (cu hramul Schimbarea la Fata a Domnului) – si ridica din umeri, contrariaţi…

Aceasta carte este cheia intelegerii unei vieti de al carei exemplu are nevoie orice roman, deoarece cu toţii avem nevoie sa ne limpezim mintile si sufletele, sa ne redefinim valorile si modelele, sa ne „schimbam la fata” si noi, primind in suflet povestea acestei Mari Doamne, care a stiut ce inseamna sa-ti iubesti tara, ce inseamna demnitatea in perioade de restriste, datoria de om si slujirea jertfelnica.

EU SUNT CEL CE ESTE. Într-adevăr, El este FiinÈ›a. El singur e viu cu adevărat. Orice fiinÈ›are chemată din adâncul nefiinÈ›ei există numai prin voinÈ›a Sa. ViaÈ›a mea, până în cele mai mici amănunte, vine numai È™i numai de la El. El umple sufletul, legându-l din ce în ce mai intim de El ÎnsuÈ™i. Contactul conÈ™tient cu El pecetluieÈ™te omul pentru totdeauna. Un astfel de om nu se va mai depărta de Dumnezeul iubirii pe Care a ajuns să-L cunoască. Mintea sa renaÈ™te. Dacă până atunci era înclinat să vadă pretutindeni procese naturale determinate, acum începe să sesizeze totul în lumina Persoanei. CunoaÈ™terea Dumnezeului Personal poartă un caracter personal intrinsec. Asemănătorul recunoaÈ™te asemănătorul. Plictiseala de moarte a impersonalului ia sfârÈ™it. Pământul, întregul univers, Îl vestesc: „Cerurile È™i pământul Îl laudă, marea È™i toate câte se miÈ™că în ea” (Psalmii 68, 38). Și El ÎnsuÈ™i caută să fie împreună cu noi, să ne împărtăÈ™ească belÈ™ugul vieÈ›ii Sale (cf. Ioan 10, 10). Iar noi, la rândul nostru, însetăm de acest dar.
Arhimandritul Sofronie

Înaintea Optinei a fost Sanaxarul 

În Biserica Rusă a secolului al XVIII-lea, sărăcite È™i înjosite de dispreÈ›ul È™i opresiunea elitelor luministe, mănăstirile ajunseseră cuiburi ale unui formalism lipsit de suflarea vie a Duhului Sfânt: dar în acest întuneric al decăderii È™i al uitării, străvechea predanie a a stăreÈ›iei învie printr-un È™ir de oameni trimiÈ™i de la Dumnezeu, între care cel mai tainic È™i mai uimitor este, poate, Cuviosul Teodor de la Sanaxar.
La numai 25 de ani, mândrul aristocrat dintr-un regiment de elită al gărzii împărăteÈ™ti fuge în codrii din nordul Rusiei, unde trăieÈ™te singur, ani de zile, în pustnicie. Ce fiinÈ›e cereÈ™ti l-au îndrumat în nevoinÈ›a lui mai presusu de fire? Aceasta rămâne o taină dumnezeiască; un singur lucru È™tim: că din pustie a ieÈ™it, fără să aibă încă tunderea în monahism, la starea bărbatului desăvârÈ™it, la măsura vârstei deplinătăÈ›ii lui Hristos (Efes. 4,13). 
Cartea de faÈ›ă vă înfăÈ›iÈ™ează, pentru prima oară în limba română, văaÈ›a È™i poveÈ›ele acestui învăÈ›at de Dumenzeu, care alături de Nazarie de la Valaam, de vasilisc È™i de ucenicii Cuviosului Paisie Velicikovski este unul dintre cei prin care Dumnezeu a lucrat miraculoasa renaÈ™tere a stăreÈ›iei ruse, ajunse la apogeu în vremea de înflorire  a Optinei.

Prea putini parinti se pot lauda astazi ca si-au educat copiii cum se cuvine.  Unii parinti, buni si ingaduitori, au copii cu un caracter neasteptat, complet nepotrivit.  Una din principalele cauze o reprezinta chiar parintii.  Numerosi parinti, fie ca sunt nepasatori fata de educatia religioasa si morala a propriilor copii, fie ca sunt atat de orbiti de iubirea lor irationala fata de acestia, incat nu vor sa vada nimic rau in firea lor si raman surzi la avertismentele binevoitorilor, nu vor sa asculte adevarul si sfaturile bune.  Cand viciile copiilor devin insuportabile, chiar si pentru parintii lor, abia atunci incep ei sa se gandeasca la indreptare si incep sa ii educe, dar este prea tarziu.