Savatie (Ştefan) Baştovoi este autorul unui halucinant roman despre efectele manipulării comuniste asupra minţii copilului – "Iepurii nu mor" – apărut la editura Polirom, care l-a situat printre primii cinci cei mai vînduţi autori români într‑un top făcut de Tîrgul Internaţional de Carte Gaudeamus (2007). În anul 2008 a fost premiat de Consiliul Europei pentru romanul "Nebunul" şi volumul de eseuri "Cînd pietrele vorbesc – Biserica faţă în faţă cu propria imagine". Este deţinătorul mai multor premii pentru poezie (fiind prezent în antologii din Franţa, SUA, Germania ş.a.) şi al Premiului pentru Eseu, acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova în 2007 pentru volumul "Ortodoxia pentru postmodernişti". 

"Audienţă la un demon mut" este o carte perfectă pentru toţi cei pasionaţi de istoria ideilor, de polemicile purtate între marile religii, de uneltirile organizaţiilor oculte şi teoria conspiraţiei. Documente hotărîtoare, începînd de la scrisorile secrete ale lui Lenin cu privire la exterminarea preoţilor şi pînă la dezbaterile recente din cadrul întrunirilor Consiliului Mondial al Bisericilor, fac obiectul cercetărilor unui profesor de fizică de la Chişinău, fost agent KGB, care, în anul 1987, a participat la şedinţa secretă de la Kremlin unde au fost impuse noile strategii de infiltrare a agenţilor securităţii statului în rîndurile ierarhiei bisericeşti. Acţiunea se desfăşoară pe axa Moscova-Chişinău-Bucureşti-Bruxelles. 

Ortodoxia rusă a suferit două lovituri majore din partea ideologiei masonice: prima, cînd Lenin a scos religia din È™coli, È™i a doua, cînd Kuraev a readus-o.” 
„Trebuie să avem în vedere È™i faptul că de la Lenin ­încoace, adică timp de aproape un secol, statul rus nu È™i-a revizuit politica faÈ›ă de studiul religiei în È™colile de stat.” 
„Nici una dintre religiile înregistrate pe teritoriul FederaÈ›iei Ruse nu va avea de cîÈ™tigat de pe urma ­introducerii studiului religiei în È™coli, pentru simplul fapt că nici o religie nu are voie să fie reprezentată în punctele sale esenÈ›iale. Corectitudinea politică faÈ›ă de culte atinge în cazul Rusiei lui Putin aceleaÈ™i limite diabolice pe care le-a tratat Rusia leninistă.” 
„Manualul numit Bazele culturii ortodoxe al cărui ­autor este diaconul Andrei Kuraev propune un creÈ™tinism fără sfinÈ›i, o biserică fără preoÈ›i È™i o «sfinÈ›enie» fără Dumnezeu. De aceea, toată epopeea readucerii religiei în È™colile din Rusia, prezentată ca o corectare a unei nedreptăÈ›i istorice săvîrÈ™ite cîndva de Lenin, este o mascaradă. Religia pe care o aduce Kuraev în È™coli nu este cea pe care a scos-o Lenin, ci una de modă nouă, întocmită în aÈ™a fel încît È™i Lenin È™i-ar face cruce în faÈ›a ei.” 

O carte unică în spaţiul ortodox, în care tema predicii şi a predicatorului este tratată din perspectivă imagologică. Autorul analizează principalele hibe ale misiunii creştine, aşa cum sînt oglindite ele de către propaganda ateistă, începînd de la Iluminismul Francez şi pînă la afişul anticlerical din perioada stalinistă. Totodată, tradiţia predicii ortodoxe este prezentată în splendoarea ei prescolastică, oferindu-se o clasificare originală a tipurilor de predicatori, de la Proroci pînă la Nebunii în Hristos, şi a tipurilor de predică posibile în condiţiile manipulării şi a dezinformării universale. 

Nonconformist, dar nu teribilist, nu abandonează scrisul, ci îl pune în relaţie cu practica ortodoxă, publicînd sub numele monahal Savatie mai multe volume de succes [...] Tînărul călugăr nu întoarce, aşadar, spatele lumii noastre, ci o asumă, iar mărturisirile sale publice - inclusiv cele literare - arată maturitate cultivată, echilibru şi o anume înţelepciune. (Paul Cernat, Bucureştiul Cultural) 

Precocitatea şi fecunditatea, manifestate anterior pe plan literar, s-au manifestat în ultimii ani pe plan misionar şi mărturisitor. „Schimbat la faţă”, fratele Savatie a pornit, cu pana sau prin viu grai, „în căutarea aproapelui pierdut”. Te surprind la el inteligenţa, realismul şi cultura teologică agonisită în doar cîţiva ani. De la regretatul N. Steinhardt (părintele Nicolae de la Rohia), predica ortodoxă n-a mai nimerit atît de bine calea de mijloc între tradiţie şi actualitate, între literă şi duh. (Răzvan Codrescu) 

Articolele reunite în acest volum nu pot fi numite altfel decît „cronici”, deoarece surprind evenimentele în timp real. Multe dintre ele au apărut în ziarele naÈ›ioale de la BucureÈ™ti È™i ChiÈ™inău. Întîmplări precum revolta anti­co­munistă de la ChiÈ™inău, alegerile de patriarh în Rusia, scandalul în jurul paradelor gay, războiul din Georgia, dar È™i multe altele, au devenit deja istorie. Noi catastrofe È™i tragedii umane ne surprind aproape în fiecare zi. Este cu neputinÈ›ă să le urmăreÈ™ti pe toate È™i cu atît mai mult să le răspunzi pe măsură. Există totuÈ™i lucruri pe care le putem prevedea È™i le putem împiedica să se întîmple. 

„Eutanasia va fi un instrument esenÈ›ial al societăÈ›ii noastre viitoare”, scria socialistul Jacques Attali (director al Băncii Centrale Europene È™i consilier privat al lui ­Mitterand, în volumul colectiv Viitorul vieÈ›ii, Ed. Seghers, Paris, 1991). „[…]din clipa în care a fost depăÈ™ită vîrsta de 60-65 de ani, omul trăieÈ™te mult prea îndelungat fără a produce È™i costă foarte scump societatea […]. Într-adevăr, din punctul de vedere al societăÈ›ii, este mult mai preferabil ca maÈ™ina umană să se oprească brutal decît să se deterioreze progresiv. […] Logica socialistă este libertatea È™i libertatea fundamentală este sinuciderea. În consecinÈ›ă, dreptul la sinucidere, directă sau indirectă, este o valoare absolută în acest tip de societate”, conchide cinicul politician-profet.

Cum ar arăta lumea dacă un astfel de scenariu ar deveni realitate? Diavolul este politic corect constituie o proiecÈ›ie în viitor a unor legi, proiecte de legi sau afirmaÈ›ii ale unor politicieni È™i formatori de opinie despre ceea ce ar dori ei să fie lumea. Falsele „valori” ale lumii moderne, precum avortul, distrugerea familiei nucleare, promovarea homosexualităÈ›ii, reducerea populaÈ›iei – toate pe fondul unui ateism agresiv – îÈ™i arată adevărata lor faÈ›ă într-un roman plin de cruzime È™i candoare, care se citeÈ™te mai uÈ™or decît ai privi un film.

Parintele Selafiil nu a scris niciodata nimic. Cartea de fata este o ofranda adusa celui a carui viata a fost o stradanie continua de a se ascunde de ochii oamenilor, de lauda lor. Viata lui însa a intrat în vie-­­tile celor care l-au cunoscut, umplîndu-i de nadejde si de dragoste, deschizîndu-le inimile spre a dori binele, schimbîndu-i în adîncurile lor. O asemenea viata este vrednica de a fi povestita. Totodata, prin iconomia dumnezeiasca, s-au pastrat mai multe înregistrari din chilia Parintelui, care ne îndreptatesc sa punem numele lui pe cartea de fata. 
Cititorul are fericita ocazie sa parcurga un secol de experienta si sa se împartaseasca de belsugul dragostei care izvoraste din cel care a fost si ramîne Parintele Selafiil. 

(Ieromonahul Savatie Bastovoi) 

Într-una dintre epistolele sale, Apostolul Pavel susţine că trebuie să preţuim timpul, căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). Şi, într-adevăr, nu cumva timpul ne înşală? Oare nu trăim zilele vieţii noastre ca şi cum ne-am scrie proiectul de viaţă în grabă, cu nepăsare? De parcă am intenţiona doar să construim şi ni se pare că vom păstra doar tot ceea ce va consta mai târziu în frumuseţe, armonie şi sens? Vieţuim astfel de la an la an, nu ducem până la capăt şi nu îndeplinim desăvârşit ceea ce putem realiza, fiindcă „mai e timp”. Credem că vom finaliza mai târziu, poate altă dată. Atunci vom „transcrie” într-o zi schiţa de pe ciornă pe o coală albă. Anii trec, şi noi nu facem nimic. Nu numai pentru că vine moartea şi ne seceră, ci şi pentru că în fiecare etapă a vieţii devenim incapabili de ceea ce am fi putut împlini mai înainte. În anii de maturitate nu reuşim să realizăm o tinereţe frumoasă şi împlinită, iar la bătrâneţe nu reuşim să-I arătăm lui Dumnezeu şi lumii ceea ce am fi putut fi în anii de maturitate. Există un timp pentru fiecare lucru, dar când timpul oportun a trecut, unele nu mai pot fi împlinite.

Oricât de diferite sunt căile, condiţiile exte­rioare în care trăiesc creştini de vocaţii diferite, ei practic trebuie să împlinească cele două porunci pe care le-a dat Domnul Iisus Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi” (Lc. 10, 27). Aceste două porunci sunt la fel de importante şi amândouă trebuie împlinite. Nu ar putea exista iubire adevărată faţă de aproapele – corespunzătoare cu nivelul la care suntem chemaţi –, dacă nu ar exista iubirea faţă de Dumnezeu şi dacă această iubire nu ar fi de proporţii dumnezeieşti… Putem înţelege semnificaţia iubirii desăvârşite numai în contrast cu ceea ce înseamnă Sfânta Treime văzută ca o relaţie de iubire. Sfânta Treime este singura imagine a iu­birii desăvârşite şi, conform cu această imagine, trebuie să fie făurită iubirea. Este o iubire în care se dăruieşte totul, totul este primit şi, în acelaşi timp, ea se află în centrul dorinţei, disponibilităţii de a te jertfi deplin, care este rădăcina unei relaţii.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Există clipe, binecuvântate sau tragice, când o persoană pe care o cunoşteam ni se revelează într‑o lumină şi cu o adâncime şi o frumuseţe nespusă, pe care înainte nici nu le‑am fi ­bănuit. 

Acest lucru se întâmplă când ni se deschid ochii, într‑o clipă de curăţie a inimii; pentru că nu numai pe Dumnezeu Însuşi Îl pot vedea cei curaţi cu inima, ci şi chipul Lui în înţelesul de lumină care străluceşte în întunericul unui suflet omenesc, al vieţii omeneşti, chip pe care îl putem vedea atunci când inima noastră găseşte odihnă, când prin ea trece lumina, când e curăţită. 

Mai sunt şi clipe când putem vedea pe cineva pe care credeam că îl cunoaştem bine, dar îl descoperim într‑o lumină nouă, printr‑o revelaţie. Se poate întâmpla atunci când cineva străluceşte de bucurie, de dragoste, de chemarea de a I se închina lui Dumnezeu şi de a‑L adora. Se mai poate întâmpla atunci când cineva a ajuns la o adâncime a suferinţei, la o răstignire, când suferinţa însăşi se curăţeşte şi nu mai rămâne în ea nici o urmă de ură, de neîmpăcare, de amărăciune, nici o urmă de rău; când iese la lumină, curată, suferinţa, după cum a strălucit, nevăzută pentru atâţia, suferinţa Domnului Hristos răstignit pe cruce. 

Mitropolitul Antonie 

Adevărul este că noi toți ne dorim viața duhovnicească, dar o căutăm în locuri greșite și în moduri nepotrivite. Adesea credem că viața duhovnicească constă în diversele experiențe pe care le avem din când în când, care sunt legate de rugăciune, de cult, de iscusința cântării, de frumusețea icoanelor, de întreaga structură a vieții noastre creștin-ortodoxe.Și încercând să experimentăm, tinzând să ajungem la gânduri înalte, la trăiri vii, trecem pe lângă ceea ce reprezintă conținutul real și adevărat al vieții duhovnicești. Pentru că viața duhovnicească nu constă în gânduri înalte și trăiri puternice, care se pot naște din alte cauze. Viața duhovnicească depinde de lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu asupra noastră și de modul în care puterea divină, harul, ne schimbă treptat, ne face să ne conformăm treptat cu Hristos, adică să fim asemenea Lui; ne ajută să devenim atât chipul lui Dumnezeu, cât și asemănarea Lui.Prin urmare, toată viața duhovnicească nu este centrată în om, ci în Dumnezeu. În Dumnezeu își are sursa, este determinată de El și este îndreptată spre El. Cuprins  Ce este viața duhovnicească. Dinamica vieții cu Hristos. Cunoașterea de sine. Pacea și concentrarea interioară. Principiul armoniei generale. Între libertate și responsabilitate. Busola sufletuluiÎndrumarea duhovnicească. Semănătorii credinței în lume. Viața contemplativă și activitatea lumească. Fondul ascezei ortodoxe. Întoarcerea la originiSlujirea creștinului într-o societate secularizată. Despre nevoința iubiriiCalea cea strâmtă.  

"Asta tine de dragoste: a privi la om si a vedea in el o frumusete de nerapit, iar totodata a te ingrozi de ceea ce viata a facut din el, a savarsit asupra lui.  Dragostea este tocmai extrema suferinta, durere pentru ca omul e nedesavarsit si totodata minunarea pentru ca el este atat de uluitor, irepetabil de frumos.  Si iata, daca privesti macar o data la om in felul acesta, poti sa il indragesti in pofida a tot ce le sare in ochi altora.

Cat de des nu se intampla ca celui indragostit sa i se spuna: „ce ai gasit la el? ce ai gasit la ea?” – si omul da raspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunata este, ce frumos este?..”  Si se dovedeste ca, da, asa si este, omul cu pricina e minunat, pentru ca cel care iubeste vede doar ranile.  De lucrul acesta, iata, e foarte important sa nu uitam.  Este extrem de important sa ne amintim ca dragostea este realista pana la capat, ca ea il cuprinde in intregime pe om si ca ea vede, ea este vazatoare, insa in loc sa osandeasca, in loc sa se lepede de om, ea plange pentru schilodirea lui si este gata sa isi dea viata pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat sa fie indreptat si tamaduit.  Asta este ceea ce se numeste atitudinea „cu intreaga intelepciune” fata de om, acesta este adevaratul principiu al dragostei, cea dintai viziune serioasa."

Mitropolitul Antonie

Daca va asezati intr-o camera si spuneti: „Dumnezeu este aici, cu mine”, veti constata ca nu va trece mult si va veti intreba cum sa va umpleti timpul cu o activitate care sa va elibereze de nerabdare.  La inceput va veti simti minunat, pentru ca sunteti obositi si va fi odihnitor sa stati comod in fotoliu; linistea din incapere va va da un sentiment de pace.  Foarte adevarat – dar daca va trebui sa treceti dincolo de aceste momente firesti de relaxare si odihna si sa ramaneti in prezenta lui Dumnezeu dupa ce firea omeneasca se va fi relaxat, veti vedea ca va fi foarte greu sa nu va intrebati: „Si acum ce trebuie sa fac?  Ce sa-I spun eu lui Dumnezeu?  Cum sa ma adresez Lui?  Vad ca El tace.  O mai fi aici sau nu?  Cum sa impac eu tacerea Lui sau absenta Lui cu prezenta mea marcata de neastampar?”

Prin urmare, unul din primele lucruri pe care trebuie sa le intelegem este importanta de a sta fata in fata cu Dumnezeu fara a face nimic.  Desi aceasta nu pare o actiune deosebit de evlavioasa, daca veti ajunge la acea liniste pe care Sfintii Parinti rasariteni o numesc „isihie”, veti fi in stare sa realizati ceva in viata.

Mitropolitul Antonie de Suroj