Pocainta este leacul nelegiuirilor, nimicirea faradelegilor, indrazneala catre Dumnezeu, arma impotriva diavolului, nadejdea mantuirii, departarea deznadejdii... Esti pacatos? Nu deznadajdui! Pocainta ne deschide cerul, pocainta ne duce in Rai. - Sfantul Ioan Gura de Aur

Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Biserica noastra cinsteste si promoveaza evenimentul sfinteniei.  Sfantul este un eveniment istoric, este darul si rodul Sfantului Duh, este acela care-si ridica de buna voie crucea sa umplandu-se de harul Preasfantului Dumnezeu.

In Biserica noastra sfant nu este socotit cel nepacatos sau cel desavarsit moral, ci acela care a dobandit o legatura cu Dumnezeu, care L-a iubit pe Dumnezeu, s-a legat de El, si Dumnezeu a devenit centrul vietii lui.

Biserica nu exista ca sa-l mangaie pe om pentru problemele lui cotidiene.  Biserica nu exista ca spatiu al certificarii virtutii noastre.  Biserica nu exista ca sa satisfaca promovarea si recunoasterea noastra sociala, ci exista ca spatiu al vietii, ca spatiu al libertatii, ca spatiu al dragostei, ca spatiu al relatiei cu Dumnezeu, si prin Dumnezeu cu fiecare om.

Cu cat este mai mare viteza cu care lumea inconjuratoare se indeparteaza de Dumnezeu, cu cat paganismul si desfraul nimicesc mai multe suflete, cu atat este mai mare dorinta unor robi ai lui Dumnezeu de a merge pe calea desavarsirii. Hristos face minuni in vremurile noastre! Aceasta afirmatie nu este o simpla reclama neoprotestanta. Este un adevar care da putere tuturor fiilor Bisericii, Marea minune a vremurilor noastre este ca Biserica zamisleste eroi, zamisleste Marturisitori, Hristos Dumnezeul nostru ii intareste cu harul Sau pe cei care, cautand imparatia Cerurilor se impotrivesc intelepciunii acestui veac. Cartea de fata este de mare folos pentru cei care cauta linistea binecuvantata, isihia. In vremurile noastre practica Rugaciunii lui Iisus a cunoscut o multime de deformari. Multi guru autohtoni s-au decis sa batjocoreasca aurul monahismului rasaritean, considerandu-l compatibil cu diferite invataturi ratacite. In marea oferta de spiritualitate, glasul autentic al Parintilor filocalici este bruiat in felurite chipuri. Cu toate acestea, mai exista carti, nu multe, dar fundamentale, care ii hranesc pe cei care vor sa se mantuiasca. Nu cred ca exista vreun crestin ortodox caruia un Manual al linistirii, cum se dovedeste a fi cartea arhiepiscopului Antonie -"Calea rugaciunii launtrice", sa nu ii aduca folos duhovnicesc.

Cetatea noastră este în ceruri, spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 3: 20). ViaÈ›a noastră, cugetarea noastră, petrecerea noastră zilnică, gândirea noastră, perspectiva noastră nu au de-a face cu cele pământeÈ™ti, cu cele temporale, cu cele spaÈ›iale, ci au de-a face cu cele veÈ™nice, cu cele duhovniceÈ™ti. Oricâte ai dobândi în această lume, toate acestea sunt puÈ›ine. OricâÈ›i ani ai trăi, chiar È™i o sută cincizeci de ani, sunt foarte puÈ›ini. Orice ai face, se distruge. Însă, ce lucru minunat este ca să trăiască cineva de acum, prin cultivarea acestei gândiri È™i a acestor virtuÈ›i, în starea ÎmpărăÈ›iei veÈ™nice a lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaÈ›ă fără de sfârÈ™it. Aceasta este legătura noastră cu timpul: să-l transformăm în veÈ™nicie.
Și doar că le aminteÈ™te cineva [pe toate acestea], se simte mulÈ›umit! ÎnchipuiÈ›i-vă că deja le È™i trăieÈ™te! Și de remarcat că Biserica ne cheamă la acest fapt. Deoarece Biserica numai acest fapt îl trăieÈ™te. Nu o interesează nimic altceva. Iar cu duhul veÈ™niciei întâmpină È™i viaÈ›a cotidiană.

Arhimandritul Ioan Krestiankin s-a născut pe 11 aprilie 1910 în oraşul Orel, într-o familie numeroasă şi a fost al optulea copil al părinţilor săi. A primit numele în cinstea Sfântului Ioan Pustnicul, care se prăznuieşte în Biserica Rusă în această zi. Din copilărie, Ivan Krestiankin a fost sub ascultarea arhiepiscopului Serafim de Orlov, cunoscut prin asprimea vieţii monahale.
În 1935, în biserica cimitirului Vaganikovsk din Moscova, Ioan Krestiankin a fost hirotonit diacon, apoi Patriarhul Alexie I l-a hirotonit preot în biserica Naşterii Domnului din cartierul moscovit Izmailovo. Aici a slujit până în 1950, până când puterea comunistă l-a arestat, acuzându-l de agitaţie antisovietică şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare. 

Părintele Ioan a fost eliberat înainte de termen, în anul 1955. După eliberare, a fost trimis să slujească în eparhia Pskov, apoi în eparhia Riazani.

În 1966 a primit monahismul, iar din 1967 a devenit vieţuitorul mănăstirii Pecerska din Pskov, unde s-a nevoit până la trecerea sa la Domnul, în 2006