Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Ediţie îngrijită de Florin Stuparu

O, Preasfinte şi întru tot lăudate Mare Mucenice Mina! – de minuni făcătorule, primeşte această rugăciune de la mine, nevrednicul robul tău, căci către tine, ca la un adevărat izvor de tămăduiri, şi grabnic folositor şi ajutător preaminunat scap eu, ticălosul, şi către sfînt chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinţi mă rog ţie: Vezi, sfinte, paguba mea, vezi sărăcia şi ticăloşia mea; vezi bubele şi rănile trupului şi sufletului meu! De aceea mă rog ţie, fericite şi Sfinte Mina, grăbeşte a mă ajuta cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni, şi mă sprijineşte pe mine, robul tău!

Editie ingrijita si cuvant inainte de LS Desartovici 
 
Sfântul Efrem cel Nou cunoaşte prin trăire suspinul Duhului Sfânt pentru întreaga fire omenească şi întreaga făptură, iar inima sa e pecetluită de Domnul întru această lucrare care prin îmbrăţişarea ei nu părăseşte pe nimeni niciodată. Tocmai de aceea apropierea de Sfântul Efrem aduce pace, linişte, bucurie, alinare şi rodeşte nenumărate lucrări minunate. Rugăciunile cuprinse în această carte alcătuiesc o cale ce mijloceşte apropierea de Sfântul Efrem cel Nou, cel care a fost proslăvit de Dumnezeu ca mare făcător de minuni şi tămăduitor, dar şi ca grabnic ajutător întru toate nevoile.

Un dublu asasinat într‑un castel în care nimeni, s‑ar părea, nu poate pătrunde: este castelul Amazoanelor, vegheat permanent de umbra Marii Amazoane. Străbătând odi­nioară țara în lung și în lat și căutând prin­tre puii de țărani analfabeți un copil supraînzestrat, l‑a aflat și l‑a luat sub ocrotirea sa, ajutându‑l să devină in­ventator de renume. Mai apoi, acesta avea să ajungă soț al nepoatei sale, însă din acel ceas nenorocirea s‑a abătut asupra castelului...
 O atmosferă plină de poezie prin evocarea Dunării, fluviul liniștit care, alergând spre libertate, cade în capcana Mării Negre și a oamenilor de la Dunăre.
Într‑un inedit și impresionant roman, au­­torul "Orei 25", marele scriitor al exilului ro­­­­mânesc, Constantin Virgil Gheorghiu, își de­monstrează încă o dată măiestria și sen­­si­bilitatea spre a ne dezvălui pasiunea și preocuparea sa fundamentală pentru cu­­­noaș­terea profunzimii sufletelor oamenilor unei Românii ce va rămâne pururea adevărata lui dragoste...

O carte despre greutăÈ›ile, lacrimile È™i mângâierile cu care este presărat drumul de întoarcere Acasă, despre strădaniile neobosite ale autoarei de a sfinÈ›i locurile prin care păÈ™eÈ™te – „să las doar flori în urma mea – aici, afară, chiar că răsar cu atâta greutate din asfalt”. O carte-dorinÈ›ă de a aduna cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce ne-ar putea fi pusă cândva de copii: „De ce suntem ortodocÈ™i?”. O carte-luptă, al cărei scop final nu este altul decât cel de „a È›ine aprinsă flacăra lumânării mele, chiar È™i prin furtuni de lacrimi È™i prin pustietăÈ›i de dor, să dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atâtea jertfe lăsată, să mă ghemuiesc cât pot de tare în braÈ›ele părinteÈ™ti cele nepieritoare… Și mai ales, să îmi învăÈ› È™i pruncii să o facă, pentru a le fi cald È™i bine È™i când eu voi fi doar o fotografie”.Și mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Să mă întorc Acasă, este o carte despre o mare dragoste ce se doreÈ™te mărturisită, oricât de riscant este un astfel de demers în aceste zile tulburi pe care le trăim: „Oamenii sunt ca niÈ™te copii. Le dai drumul în viaÈ›ă cum le-ai da drumul într-o încăpere plină de jucării... Și fiecare aleargă în disperare să pună mâna repede, repede, primul, pe ce poate. Unii aleargă după palate, vile, maÈ™ini, alÈ›ii după titluri, funcÈ›ii, putere, după conturi, blănuri, aventuri, pantofi, poÈ™ete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Și apoi, după ce le-au apucat, trag cu dinÈ›ii de ele. Eu am alergat după dragoste... È™i L-am găsit pe Hristos. Să mă ajute Dumnezeu să nu Îi dau drumul. Și dacă aÈ™ putea să Îl arăt È™i altora, câtor mai mulÈ›i, ce bine ar fi!”.
„Astăzi aÈ™ îmbrăca‑o pe Măriuca în costum popular, i‑aÈ™ pune opincuÈ›e, o broboadă roÈ™ie cu flori, o bundiÈ›ă groasă È™i aÈ™ sui‑o într‑o sanie trasă de doi cai albi. Cu bundiÈ›e È™i ei. I‑aÈ™ mângâia năsucul roÈ™u, m‑aÈ™ bucura să o văd cum râde È™tirbă È™i i‑aÈ™ spune despre neamul meu frumos È™i despre Domnul Iisus. I‑aÈ™ cânta colinde în timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lăsa în goana noastră câmpii, dealuri, munÈ›i È™i sate cuminÈ›i, frumos împodobite de sărbătoare, aÈ™teptând cu emoÈ›ie naÈ™terea ce ne‑a dăruit îndumnezeirea. Am ajunge poate acasă chiar în Ajun, să le facem mamei È™i tatei bucurie; parcă îi văd, nu È™i‑ar mai vedea capul de treabă să nu ne lipsească nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, îmbrăcaÈ›i toÈ›i în costumele tradiÈ›ionale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar cânta colinde învăÈ›ate din bătrâni È™i am adormi apoi amândouă, învelite în bucuria Crăciunului, acasă.
Sau poate că nu o să ajungem acasă în Ajun. Poate că o să ne cântăm colindele altundeva, în cealaltă Românie risipită prin lume, alături de toÈ›i cei care plâng în pumn pentru că sunt È™i anul acesta departe de casă. Poate că anul acesta vom face Crăciunul în cealaltă Românie, ruptă, tristă, rătăcindă, flămândă, de afară. Afară, românii plâng, râd, cântă colinde, îÈ™i botează copiii, se cunună, mor. Sunt unii, mulÈ›i, care nici măcar morÈ›i nu mai ajung acasă pentru că nu au rudele bani să îi aducă înapoi.
Poate că la ei ne va duce anul acesta sania... Poate că anul acesta trebuie să în­È›e­legem cu adevărat ce înseamnă «dorul» È™i ce înseamnă dragostea de È›ară. Căci parcă niciodată nu mi‑am iubit mai mult È›ara decât atunci când am fost într‑o sanie trasă de doi căluÈ›i albi, care nu mă duce acasă în ajun de Crăciun cu Măriuca.“

Boala – lucrul de care ne temeam cel mai mult, pe care nu-l voiam şi care am nădăjduit mereu să nu ni se întâmple – a devenit brusc parte a vieţii noastre. Suntem puşi în situaţia de a regândi valoarea pe care o avem pentru cei apropiaţi şi pentru noi înşine. La ce mai putem fi de folos în starea în care am ajuns? De ce era nevoie de boala asta? Cum şi de ce să trăim mai departe? Cum şi de ce să răbdăm această suferinÈ›ă? 

Aceasta carte a fost gândită ca un ajutor tocmai în această situaţie. Pentru că, până la urmă, toate aceste întrebări pe care ni le punem nu sunt noi. Toţi câţi au fost pe pământ înaintea noastră au murit – şi cei mai mulţi dintre ei bolnavi, dar nici pe departe nu au murit cu toţii descurajaÈ›i, deznădăjduiÈ›i, fără a conÈ™tientiza sensul propriilor suferinÈ›e. Mulţi au murit în pace. Mulţi şi‑au trăit ultimii ani, ultimele luni de viaÈ›ă, cu mare plinătate, putere È™i bucurie. MulÈ›i au fost vindecaÈ›i de boala ce părea fără scăpare, murind cu mult mai târziu decât le preziseseră medicii. 

Dialogurile din cartea ce vă stă înainte vă vor descoperi secretele atitudinii corecte faÈ›ă de boală şi vindecare, atitudine ce ne ajută să ne depăÈ™im slăbiciunile, descurajarea, È™i să trăim din plin, păstrându‑ne până la capăt, în sensul cel mai înalt al cuvântului, calitatea de Om. 

"PoveÈ™tile româneÈ™ti" ("Rumänische Märchen") ale lui Constantin Virgil Gheorghiu îÈ™i au istoria lor, fiind prima carte din exil (Heidelberg, 1948) a celebrului scriitor român – tradus, astăzi, în aproape toate lim­bi­le pământului È™i cunoscut tuturor mai cu seamă prin romanul "Ora 25". În număr de opt, acestea par adevărate mini-romane de aventuri. Sub pana lui Gheorghiu, tărâmul celălalt, Pădurea de argint, MeÈ™terul Manole, Făt-Frumos etc. sunt locuri È™i personaje cărora li se adaugă valenÈ›e noi, făcând ca lectura să devină tot mai captivantă. Iar aceasta nu doar pentru copiii aflaÈ›i la vârsta minunatei lumi a basmelor, ci È™i pentru toÈ›i cei care tânjesc astăzi necontenit după copilărie, simplitate È™i armonie cu Divinitatea...

„Am început să scriu poveÈ™ti româneÈ™ti. Mă întorceam în România pe poarta poveÈ™tilor. Ca È™i cum un înger m-ar fi văzut purtat de torentul occidental, care îmi smulgea rădăcinile, È™i se pogorâse pentru a-mi întări aceste rădăcini. MulÈ›umită poveÈ™tilor româneÈ™ti am străbătut din nou toată istoria poporului meu È™i m-am cufundat iarăÈ™i ca într-un râu până în străfundul sufletului românesc, scrutând personaje miraculoase.”

Constantin Virgil Gheorghiu