Ce altceva decât păcatele noastre, egoismul nostru, patimile care ne tulbură inima, abaterile morale? Acestea ne iau pacea şi ne umplu inima cu amărăciune. Acestea ne despart nu doar de Hristos, ci şi de persoanele cele mai dragi nouă. Acestea udă şi faţa pământului cu râuri de sânge omenesc. Acestea nasc neliniştea şi frica, care aduc îngrijorare continuă nu doar indivizilor, ci popoarelor şi omenirii întregi. Aşadar, este nedrept să considerăm urarea de pocăinţă ca inactuală şi în afara realităţii.
Pocăinţa ne aduce lângă Hristos. Nu prin îndemnul „pocăiţi-vă” Şi-a început Iisus propovăduirea? Şi Înaintemergătorul Lui, Ioan, care avea misiunea exclusivă de a netezi drumul înainte de venirea lui Hristos şi de a-i pregăti pe oameni să-L primească, n-a propovăduit botezul pocăinţei şi spovedania? Aşadar, îndemnul „pocăiţi-vă” făcut şi de Ioan, şi de Domnul nostru are legătură cu chemarea Domnului de a merge la El, ca să ne odihnească. Prin urmare, urarea de pocăinţă se identifică cu totul cu urarea de bucurie, odihnă şi fericire. Aşa este. Nu vezi că îndemnul „pocăiţi-vă” al Domnului şi al Sfântului Ioan Botezătorul este în strânsă legătură cu Împărăţia cerurilor? Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Şi unde altundeva se află adevărata pace, bucurie şi fericire, dacă nu în ceruri? Ce altceva decât pocăinţa ne poate conduce la dobândirea bunătăţilor Împărăţiei cerurilor, care au valoare incalculabilă şi veşnică?
(vezi harta)