Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

În apărarea lui Constantin este mai degrabă o carte de modă veche. Îmi pun tradiționalele întrebări despre Constantin la care istoricii au ostenit să răspundă. S-a convertit cu adevărat? A controlat sau subordonat Biserica? A influențat stabilirea ortodoxiei la Sinodul de la Niceea? A decretat ca fiecare cetățean roman să devină creștin? Cum i-a amenințat pe păgâni, pe evrei și pe eretici?

„Ritul bizantin actual este rezultatul a doua traditii confluente: una, caracteristic constantinopolitana, avandu-si radacinile indepartate la Antiohia si probabil si in Capadocia; alta, palestiniana, inspirata de slujbele de la Ierusalim si din manastirile din imprejurimi. De cand vechea randuiala constantinopolitana a fost abandonata, oficiul divin bizantin actual [cele sapte Laude] apartine celei de a doua traditii; dimpotriva, Liturghia Euharistica este categoric de origine constantinopolitana si a pastrat randuielile capitalei. Ansamblul celor trei antifoane era o structura liturgica ce aparea frecvent in slujbele constantinopolitane si il putem considera ca una dintre caracteristicile acestui vechi rit. Nu este intalnit in slujbele traditiei palestiniene. Deci, pentru a studia cele trei antifoane de la inceputul Liturghiei, cel mai valoros document de care dispunem este Tipiconul Marii Biserici”. (J. Mateos, S.J., Celebrarea Cuvantului in Liturghia Bizantina, p. 34)

Transilvania este, pentru mine, am spus-o de atâtea ori, o lume de o adâncime metafizică şi spirituală deosebită, Transilvania a dat graiul sacru românesc. Codicele maramureşene au erupt cu limba poporului român de-a dreptul în Scripturi. Avem limba sacră românească pornind din Transilvania. Acesta este foarte mult pentru poezie. Oamenii Transilvaniei au avut o nevoie vitală să exprime aceste adevăruri ale iubirii, jertfele resurecţiei logosului limbii române. N-am putut trăi fără de aceste adâncimi. În Maramureş este omphalos-ul Europei, centrul Europei.

Ioan Alexandru în dialog cu Ioan Pintea