Odata cu primirea sfantului botez, Pantelimon a dobandit de la Dumnezeu darul de a vindeca bolile, chiar si pe cele incurabile, precum si darul de a alina suferintele trupesti si sufletesti ale oamenilor.  Pentru toate vindecarile pe care le facea, el nu accepta nici un fel de plata, ba mai mult, dupa moartea tatalui, toata averea sa a impartit-o saracilor.  Aceste fapte ale sale i-au adus numele de doctor fara de arginti.

Cateheza este o lectie de religie pe care dascalul o expune sistematic elevilor sai.  Deseori ea se prezinta ca un dialog, fie din dorinta elevilor de a invata mai mult si mai deslusit, fie din aceea a dascalului de a controla si completa cunostintele elevilor.

In fapt, toata invatatura Mantuitorului Iisus, cuprinsa in cele patru Evanghelii, e o suita de cateheze.  De aceea El Se numea si era numit Invatatorul, iar cei ce-L ascultau se numeau si erau numiti invatacei, adica ucenici, elevi.  Numarul ucenicilor depasea cu mult pe al celor doisprezece, dar acestia au fost primii si cei mai apropiati beneficiari ai catehezelor rostite de Domnul.

Colecţie de cuvinte duhovnicesti şi sfaturi referitoare la viaţa interioară, la bunul mers al despătimirii, la buna înţelegere a celor sfinte.

Din cuprins:
Sfaturi pentru viata duhovniceasca a calugarilor.

(lipsa text)

(lipsa text)

Preotul trebuie sa ia aminte de sine si de toata turma, ceea ce inseamna ca el trebuie sa se ingrijeasca in primul rand de viata sa personala, iar in al doilea rand sa-si indeplineasca menirea de a conduce turma spre mantuire, deci sa se ingrijeasca de activitatea sa externa. Sf. Apostol Pavel aseaza aici in primul rand datoria preotului de a lua aminte la sine, nu numai pentru a-i atrage acestuia atentia asupra celei mai insemnate datorii fata de propria sa persoana, mantuirea sufletului sau, ci mai ales pentru faptul ca pastorul sufletesc inainte de toate trebuie sa fie posesorul unei vieti pline de sfintenie si curatenie, din care sa izvorasca pentru pastoritii sai roadele apostoliei sale, iar dupa aceea, prin viata sa, trebuie sa fie pentru acestia un exemplu viu, vrednic de urmat si nu o pricina de sminteala.

O contribuție decisivă la renașterea neopatristică a teologiei grecești din secolul al XX-lea a avut teologul grec, cu studii în Statele Unite ale Americii, Ioannis Romanides, cel mai înzestrat elev al părintelui George Florovsky, care a receptat în mod exemplar mesajul acestuia de reîntoarcere a teologiei academice și a spiritualității creștine la izvoarele lor patristice. Începând cu excepționala, dar și mult controversata sa teză de doctorat, Τό Προπατορικόν Ἁμάρτημα (Păcatul strămoșesc, susținută la Atena în anul 1957) ‒ în care a abandonat viziunea scolastică juridică cu privire la păcatul strămoșesc și a evidențiat dimensiunea ontologică a păcatului ‒ opera părintelui Ioannis Romanides a avut un rol crucial în reorientarea spre experiență și rearticularea dogmatică și mistică a reflecției teologice grecești din a doua jumătate a secolului al XX- lea, pornind de la recuperarea în câmpul teologiei academice a viziunii marilor teologi și mistici filocalici ai Bisericii, în mod special a extraordinarei sinteze dogmatico-isihaste a Sfântului Grigorie Palama. Aflându-se în primul val al reînnoirii în duh patristic, filocalic și isihast a teologiei ortodoxe din secolul al XX-lea, Ioannis Romanides a întâmpinat o puternică rezistență din partea mediilor academice și pietiste. În același timp, prin teologia sa deopotrivă tradițională și înnoitoare, dogmatică și empirică, mărturisitoare și terapeutică, a exercitat o influență majoră asupra multor teologi din generația sa și din cele următoare, până în zilele noastre. Unii teologi au considerat că personalitatea și opera sa sunt atât de însemnate și valoroase, încât se poate vorbi de „o epocă înainte de el și una după el” în teologia grecească a secolului al XX-lea.

Pr. Grigore Dinu Moş

În timpul ocupaţiei la Paris, câţiva creştini ortodocşi şi-au trăit creştinismul până la martiriu şi la deportare, după lupte eroice.
Unii dintre ei se adunaseră în jurul unei femei, Maria Skobţova, care se născuse în timpul lui Alexandru al III-lea într-o Rusie prosperă şi plină de perspective pentru ea: politică, teologie, poezie, pictură, broderie, toate acestea îi erau deschise. Iniţial angajată în lupta revoluţionarilor, se căsătoreşte cu un ofiţer pe care îl va însoţi în dezastrul suferit de armata albilor.
Marea suferinţă provocată de emigrare şi de moartea unuia dintre copiii săi au condus-o la viaţa monahală şi la mucenicie. Mărturisind până în ultima clipă, a salvat numeroşi evrei şi a murit la Ravensbruck.

„Ritul bizantin actual este rezultatul a doua traditii confluente: una, caracteristic constantinopolitana, avandu-si radacinile indepartate la Antiohia si probabil si in Capadocia; alta, palestiniana, inspirata de slujbele de la Ierusalim si din manastirile din imprejurimi. De cand vechea randuiala constantinopolitana a fost abandonata, oficiul divin bizantin actual [cele sapte Laude] apartine celei de a doua traditii; dimpotriva, Liturghia Euharistica este categoric de origine constantinopolitana si a pastrat randuielile capitalei. Ansamblul celor trei antifoane era o structura liturgica ce aparea frecvent in slujbele constantinopolitane si il putem considera ca una dintre caracteristicile acestui vechi rit. Nu este intalnit in slujbele traditiei palestiniene. Deci, pentru a studia cele trei antifoane de la inceputul Liturghiei, cel mai valoros document de care dispunem este Tipiconul Marii Biserici”. (J. Mateos, S.J., Celebrarea Cuvantului in Liturghia Bizantina, p. 34)

Manual pentru Seminariile Teologice, ed. a VII-a

Atât de mare a fost erudiția lui Pavel Florenski în domenii științifice diverse - a publicat studii importante de matematică, fizică, electrodinamică, folcloristică, psihologie, istoria și teoria artei, filozofie și teologie -, încât a fost numit Leonardo da Vinci al Rusiei din secolul al XX-lea. Biografia de calitate a lui Avril Pyman, rodul multor ani de cercetare amănunțită, oferă o imagine completă a acestui om și o introducere în modul său de gândire. Aceasta va aduce în atenția publicului larg de cititori o figură de importanță majoră, destul de puțin cunoscută până acum în Occident.

Geoffrey Hosking, Profesor emerit de Istoria Rusiei, University College London

Volumul intitulat „Patriarhul meu” reuneÈ™te 12 texte scrise de Bartolomeu Valeriu Anania într-un interval de mai bine de 50 de ani, pornind de la câteva cronici bisericeÈ™ti semnate Vartolomeu Diacul È™i culminând cu vibranta mărturie din Memoriile Mitropolitului, în care figura Patriarhului Justinian este una din cele mai luminoase. În È™irul acestor texte se înscrie È™i un fragment dintr-un interviu pe care Arhimandritul Bartolomeu l-a dat părintelui Ioanchie Bălan È™i care este publicat în volumul al doilea din Convorbiri duhovniceÈ™ti. Textul este preÈ›ios întrucât, pe lângă imaginea extrem de vie a Patriarhului, ne oferă posibilitatea de a lectura Testamentul lui Justinian, pe care părintele Bartolomeu îl deÈ›inea în copie.

Pentru titlul acestui volum am ales expresia „Patriarhul meu”, pe care Bartolomeu Valeriu Anania o foloseÈ™te de trei ori pe parcursul acestor texte È™i prin care ilustrează perfect sentimentul adevăratei ucenicii, în care tristeÈ›ile È™i bucuriile învăÈ›ăcelului devin tristeÈ›ile È™i bucuriile dascălului său. Scrise în epoci diferite È™i cu tonalităÈ›i diferite, textele reflectă admiraÈ›ia È™i desăvârÈ™ita loialitate pe care Bartolomeu Anania i-a arătat-o Patriarhului Justinian, un om providenÈ›ial pe care Biserica l-a avut în fruntea ei în cele mai grele epoci din istoria recentă. Dincolo de evocare, textele reunite în volum au meritul de a-l face pe Patriarh să ne vorbească el însuÈ™i în diferite ipostaze. Astfel îl cunoaÈ™tem prin emoÈ›ia ierarhului care sfinÈ›eÈ™te biserica din satul natal, sub altarul căreia a îngropat osemintele părinÈ›ilor lui, prin fermitatea cu care le vorbea autorităÈ›ilor È™i mai ales glasul tremurat al slujitorului care simte că trupul i se împuÈ›inează È™i că este momentul de a redacta un testament duhovnicesc.

Cartea scoate în lumină două personalităÈ›i puternice, care se admiră reciproc È™i care au înÈ›eles că prietenia dintre ei trebuie pusă la temelia Bisericii, ca un exemplu de renunÈ›are È™i sacrificiu. Din această perspectivă, ucenicia ierodiaconului Bartolomeu ocoleÈ™te cu obstinaÈ›ie avantajele pe care le-ar putea obÈ›ine din proximitatea pe care o avea lângă Patriarhul Bisericii, preferând mai degrabă să înfrunte greutăÈ›i, provocări, responsabilităÈ›i, acuzaÈ›ii, calomnii È™i chiar închisoare, cu desăvârÈ™ita conÈ™tiinÈ›ă de a nu cere nimic pentru sine. Toate acestea sunt argumente care vin să întărească credibilitatea acestei mărturii È™i să aducă lumina pe care figura Patriarhului o merită, cu atât mai mult cu cât încă mai apasă nemeritata umbră roÈ™ie aruncată asupra lui Justinian de contemporanii săi.