Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

În aceste vremuri, umanitatea trece printr-o schimbare profundă, poate una radicală, dar în acelaÈ™i timp neclară, deoarece nu înÈ›elege ceea ce i se întâmplă sau cum va arăta lumea în viitorul apropiat. Schimbarea priveÈ™te toate sectoarele culturale, lumea ideilor, credinÈ›a, normele, valorile. Această revoluÈ›ie este rezultatul unui conglomerat de puteri È™tiinÈ›ifice, tehnologice, economice, care se sustrage puterii po­litice È™i dezintegrează unitatea umanităÈ›ii. Morala este evident captivă în această bulversare globală. Omul se află tot mai mult într-o stare de conflict atât cu natura înconjurătoare, cât È™i cu semenul său. S-a ajuns la robotizarea individului, proces accelerat mai ales în perioada pandemică, care se consolidează, frontiera dintre om È™i maÈ™ină devenind insesizabilă: bun venit în noul spaÈ›iu Schengen! 
Nu mai È™tim ce este viaÈ›a interioară, nici cea privată.  InteligenÈ›a artificială a confiscat noÈ›iunile de „conÈ™tiinÈ›ă” È™i „interioritate” È™i le‑a definit în termeni simpli comportamentali: le putem imita prin maÈ™ini. Fără a mai detalia toate aceste concepte care contribuie din plin la configurarea inte­riorităÈ›ii fiecăruia dintre noi È™i a formatării societăÈ›ii din care facem parte, în această carte încerc să arăt cum am ajuns, o parte dintre noi, să ne ignorăm propria interioritate È™i mai ales sub ce forme subtile ne-am îndepărtat de Dumnezeu. 
În acest sens, aÈ™ezând icoanele alături de emoticoane, sau chiar invers, sper că voi putea convinge o parte dintre cititori că trebuie să facem faÈ›ă unei normalităÈ›i capabile de orice, în care imaginea este bună la toate, dar în care privirea ajunge să‑și piardă... vederea. 
Pr. Emanoil BăbuÈ™

Cu toÈ›ii ne vom fi întrebat cum a fost viaÈ›a Maicii Domnului, cum vedea ea lucrurile, cum o priveau oamenii din jur, cum o primea toată făptură. Oare cum a venit pe lume, cum a fost viaÈ›a ei Templu, cum a primit naÈ™terea preaminunată, cum L-a crescut cu dragoste înfiorată pe Fiul ei, cum a îndurat răstignirea, cum a trăit după aceea?
Cartea de faÈ›ă ne propune câteva povestiri inspirate de poveÈ™tile din bătrâni, descoperindu-ne, pas cu pas, gingăÈ™ia nesfârÈ™ită a vieÈ›ii Maicii Domnului. Este un răstimp de care avem nevoie într-o lume tot mai lipsită de răbdare, dar grabnică în a oferi imaginaÈ›iei noastre lucuri mai puÈ›in folositoare.
Copiii se pot apropia uÈ™or de poveÈ™tile cu prunci È™i copilandri, cu gâze È™i flori, cu o zidire îndulcită de prezenÈ›a blândă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar È™i cei mari se pot întoarce la nevinovăÈ›ia copilăriei prin lectura acestor poveÈ™ti de suflet.

Traducere din limba rusa de Gheorghita Ciocioi

Toate icoanele facatoare de minuni aduc tamaduire sufleteasca si trupeasca nu de putine ori celor care se straduiesc sa împlineasca poruncile Evangheliei.

Câte chipuri ale bunatatii si câte vindecari nu s-au petrecut si la sfânta icoana a Maicii Domnului de la Poceaev, minuni despre care doar putini au auzit ori pe care putini doresc sa le faca tuturor cunoscute!

Cartea de fata propune cititorilor români, dintre care nu putini au avut, ca pelerini, prilejul sa se închine acestei vestite icoane la fata locului, informatii cuprinzatoare privitoare la obârsia si istoria ei, numeroase marturii despre minunile savârsite prin mijlocirea ei în anii din urma, precum si acatistul ei, pentru cei care doresc sa ceara în rugaciunile lor ajutorul Maicii lui Dumnezeu.

Pe langa cele peste 40 de carti tiparite in timpul vietii, C.V. Gheorghiu a lasat ca mostenire, dupa trecerea sa la cele vesnice, mai multe manuscrise inedite, ce asteapta de decenii lumina tiparului.  Este cazul cartii de fata – Sfantul Ambrozie al Milanului – ce se dovedeste a fi, de departe, cea mai insemnata dintre scrierile cu subiect religios ale autorului, o carte fara egal in literatura de gen.  Cititorul se va putea convinge de acest fapt dupa lectura romanului, care este o fresca vie a realitatilor veacului de aur al Ortodoxiei.

Cartea apare – asa cum nu s-a intamplat cu nici una din scrierile lui C.V. Gheorghiu de dupa plecarea sa in exil – mai intai la Bucuresti, ca un omagiu postum inchinat scriitorului, edi­tia pariziana a romanului urmand sa vada lumina tiparului intr-un viitor apropiat.

ediÈ›ia a doua, adăugită

Ortodoxia nu poate fi o filosofie È™i un moralism sterp, ci o È™tiinÈ›ă a tămăduirii. Ea îl tămăduieÈ™te pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-È™i conÈ™tientizeze boala È™i să cerceteze un doctor, tot aÈ™a stau lucrurile È™i în privinÈ›a bolii duhovniceÈ™ti. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoaÈ™terea stării în care ne aflăm.
Dacă nu cercetăm însă unde se află boala, cum putem È™ti ce să vindecăm? Dacă pentru trup omul urmează un tratament greÈ™it, nu va ajunge niciodată să se vindece. La fel se întâmplă È™i cu sufletul. Trebuie să È™tim că boala este omorârea minÈ›ii. Îndată vom înÈ›elege È™i că tămăduirea este luminarea minÈ›ii. Cu Sfintele sale Taine È™i întreaga sa TradiÈ›ie ascetică, Biserica vrea să ne călăuzească unde se afla Adam, adică la luminarea minÈ›ii, iar de acolo la îndumnezeire, care era destinaÈ›ia iniÈ›ială a omului. Prin urmare, este de mare importanÈ›ă să localizăm boala. 
Biserica este un Spital duhovnicesc care îi tămăduieÈ™te pe oameni. Nu este o organizaÈ›ie a oamenilor buni È™i evlavioÈ™i, ci Trupul binecuvântat al lui Hristos, în sânul căruia oamenii se tămăduiesc. Îi primeÈ™te pe cei bolnavi È™i le tămăduieÈ™te rănile duhovniceÈ™ti.

Ierótheos 
Mitropolit al Nafpaktosului 

Rugăciunea necurmată este arma cea mai puterni­că în drumul desăvîrşirii sufleteşti. Sfînta rugăciune este aceea care coboară asupra omului darul Du­hului Sfînt. Taina rugăciunii nu se îndeplineşte în anumite ore hotărîte, căci toată vremea ce rămîne în afara aces­tora este timp pierdut. Rugăciunea trebuie făcută deci neîncetat. Din citirea Sfintelor Scripturi vine lumina în­È›elegerii, care, după aceea, se schimbă cu dumne­ze­iască schimbare. Trebuie a ne instrui în aşa fel ca mintea să ajungă a pluti oarecum în Legea Dom­nu­lui, după călăuzirea căreia se cuvine a ne întocmi şi viaÈ›a. Cînd omul îşi într-armează sufletul cu cu­vîn­tul lui Dum­nezeu, el se umple de acea înÈ›e­lep­­­ciune care-l ajută să deosebească ce este bine şi ce este rău. Citi­rea să se facă în singurătate şi toată luarea-aminte să fie adîncită în adevărurile Sfintei Scrip­­turi, din care să primească într-însul acea căl­du­ră care porneşte izvorul la­crimilor, căci acestea încăl­zesc pe om în întregime şi-l umplu de daruri du­hovniceşti care-i învio­rează min­tea şi inima mai mult decît orice cuvinte.

Sfîntul Serafim de Sarov