Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Cand omul arunca samanta in pamant, ea face de la sine radacina, tulpina si boabe, pe cand omul se deosebeste prin constiinta si libertate, si viata lui nu este un sir de fenomene care decurg unul din celalalt in mod necesar, ci un sir de actiuni intreprinse in mod constient si savarsite din proprie initiativa.  El isi traseaza dinainte un fel de viata, dupa care il pune in practica.  Si numai in acest mod viata lui este viata cu adevarat omeneasca, rational‑libera.  Crestinul, care este urmator al lui Hristos prin chemarea sa, n‑are nevoie sa‑si oboseasca mintea trasandu‑si singur felul de viata.  El are inaintea sa pilda vietii Domnului Hristos.  La aceasta sa se uite fiecare si sa traiasca dupa ea.  Pictorul se uita la original si transpune trasatura dupa trasatura pe panza pregatita dinainte: si crestinul trebuie sa se uite la trasaturile vietii Domnului si sa le transpuna in viata sa.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Un dublu asasinat într‑un castel în care nimeni, s‑ar părea, nu poate pătrunde: este castelul Amazoanelor, vegheat permanent de umbra Marii Amazoane. Străbătând odi­nioară țara în lung și în lat și căutând prin­tre puii de țărani analfabeți un copil supraînzestrat, l‑a aflat și l‑a luat sub ocrotirea sa, ajutându‑l să devină in­ventator de renume. Mai apoi, acesta avea să ajungă soț al nepoatei sale, însă din acel ceas nenorocirea s‑a abătut asupra castelului...
 O atmosferă plină de poezie prin evocarea Dunării, fluviul liniștit care, alergând spre libertate, cade în capcana Mării Negre și a oamenilor de la Dunăre.
Într‑un inedit și impresionant roman, au­­torul "Orei 25", marele scriitor al exilului ro­­­­mânesc, Constantin Virgil Gheorghiu, își de­monstrează încă o dată măiestria și sen­­si­bilitatea spre a ne dezvălui pasiunea și preocuparea sa fundamentală pentru cu­­­noaș­terea profunzimii sufletelor oamenilor unei Românii ce va rămâne pururea adevărata lui dragoste...

Trăind în cuvioÈ™ie È™i sfinÈ›enie, Sfântul Arsenie Capadocianul È™i‑a jertfit liniÈ™tea vieÈ›uirii monahale pentru a veni mai întâi la Fárasa, unde mai bine de 50 de ani a sfinÈ›it, învăÈ›at È™i întărit în credinÈ›ă poporul ortodox din acele locuri, ca, mai apoi, deÈ™i la vârstă înaintată (avea 80 de ani), să‑l călăuzească, asemenea unui alt Moise, pe calea pribegiei, spre tărâmurile unei alte patrii, de unde, la 24 noiembrie 1924, avea să se mute la Domnul.
La intervenÈ›ia sa minunată, nu doar Cuviosul Paisie, originar din aceleaÈ™i locuri cu Sfântul Arsenie È™i botezat chiar de el acolo, i‑a alcătuit spre sfârÈ™itul secolului trecut biografia, ci È™i cel ce a trudit la apariÈ›ia cărÈ›ii de faÈ›ă a izbutit, aproape după un secol, să descopere unul dintre manuscrisele, în dialectul farasiót, ale Sfântului Arsenie, despre care Cuviosul Paisie nu aflase decât că în vremurile pribegiei fuseseră făcute bucăÈ›i È™i împărÈ›ite celor bolnavi spre a avea parte de ocrotirea Sfântului.
Potrivit profeÈ›iei Sfântului, manuscrisul nu s‑a pierdut, ci a devenit o carte, care, după cuvântul său, „va fi citită de multă lume”, aducând „sănătate, bunăstare È™i iertare”.

* * *
„Da, copilul meu, te sfătuiesc să fii cu multă luare-aminte
la această carte, să‑i dai ascultare;
să n‑o rupi, să n‑o pierzi. S‑o citeÈ™ti numaidecât,
È™i în duminici, È™i în zile de sărbătoare.
CiteÈ™te‑o, n‑o strica, căci cel ce o va citi sau asculta
ajutorul È™i binecuvântarea mea va avea.”
Sfântul Arsenie Capadocianul

Un neam trece si altul vine(Ecles. 1, 14).  Soarele rasare si apune.  Vremea zboara fara incetare.  Veacurile vin, trec si se afunda cu pasi grei in departarile trecutului.  Generatii se nasc si mor, ca sa nu se mai intoarca nicicand pe pamant.  Oamenii isi inalta case pentru sine, dar le parasesc indata, pentru totdeauna, si alti oameni se salasluiesc in ele.  Se zidesc cetati care mai apoi se naruie.  Se nasc state care dispar.  Hartile istoriei se schimba necontenit.  Ceea ce a fost, iata, de acum nu mai este.  Iar ceea ce va veni, numai Dumnezeu poate sa stie cum va arata!

Lumea se aseamana unei arene, in care actorii se schimba unul dupa altul in decursul timpului.  Oameni noi se arata pe scena, dar in putina vreme se afunda si ei in intunericul de dincolo de culise.

Tainei atat de inalte a mortii si a invierii – pentru cei mai multi, una de nedezlegat – i se cuvenea, cu siguranta, o carte de capatai.  Si nu s-ar fi aflat un intocmitor mai destoinic al ei decat parintele Serafim Alexiev, cel mai de seama teolog ortodox bulgar al veacului al XX-lea...

„O mare lucrare de aghiografie ortodoxă din secolul al VI‑lea,
scrisă de un mare sfânt ortodox al Apusului.”
Ieromonah Serafim Rose

Nici unul dintre scriitorii de limbă latină ai Apusului ortodox nu a fost mai devotat sfinţilor Bisericii lui Hristos, nici mai fecund în laudele închinate lor decât Sfântul Grigorie, epis­cop de Tours (539‑594), autorul celor opt cărţi ale Minunilor – un remarcabil tratat aghiologic, care se referă în prin­­­cipal la sfinţii Galiei și reunește cel mai de seamă material biografic despre sfinţii orto­docşi din Apus, într-o mare măsură necunoscuți. 
Ca sursă unică şi directă, cartea este de mare valoare, dat fiind că mulţi dintre sfinţii prezentaţi au fost cunoscuţi personal de către autor (alţii trăind cu cel mult un secol înaintea sa), iar trei dintre ei i-au fost rude apropiate: străbunicul, Sfântul Grigorie, epis­cop de Langre, fratele bunicului, Sfântul Ni­che­tie, episcop de Lyon, şi un­chiul, Sfântul Gal, epis­cop de Clermont. 
În ediția de față a fost inclusă și viața Sfântului Gri­gorie, scrisă de starețul Odo (879‑942), monah în mănăstirea Sfântul Martin de Tours în pri­mii ani ai secolului al X‑lea, și alcătuită aproa­pe în în­tregime pe temeiul unor fragmente cu caracter auto­biografic din scri­erile sfântului. Relatările Sfântului Grigorie din ipos­taza de martor ocular, în simplitatea lor sinceră, sunt foarte miş­cătoare pentru noi, cei de azi, care trăim într‑o epocă a minciunii şi a de­na­tură­rilor de tot felul.

Aspectul esenţial al parcursului nostru constă în recunoaşterea faptului că teologia este o mărturie, o confirmare a puterii transformatoare a lui Dumnezeu arătată în Hristos: Lumină în întuneric, Viaţă în moarte, Cuvânt în trup. Ceea ce istoria consemnează în legătură cu trimiterea lui Iisus la moarte, teologia declară a fi tocmai biruinţa asupra morţii a Celui Care S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii. […]

Teologia începe, de fapt, odată cu deschiderea Scripturilor de Domnul înviat, aşa încât ucenicii Lui pot vedea cum vorbesc Scripturile despre El şi despre necesitatea Patimilor Lui; doar astfel vor putea fi ucenicii pregătiţi să participe la masa la care îi cheamă Domnul, moment în care El este recunoscut şi totodată dispare din vedere (Luca 24, 27-32), generând în ei un dor după Cel Ce vine. Teologia se întemeiază pe recunoaşterea lui Petru că L-a trădat pe Hristos, că a fost complice în moartea Lui, şi, cu toate acestea, că este un păcătos iertat, chemat să fie un apostol, vestind iertarea adusă de Hristos, mila şi iubirea Lui – o creaţie nouă.