Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Voia lui Dumnezeu ... este una singura: mantuirea tuturor oamenilor. De aceea a si venit pe pamant ca Dumnezeu- om, pentru a ne arata modul de realizare al acestei voi izbavitoare, prin iubirea jertfitoare pe care ne-a invatat-o prin jertfa si cuvantul Sau. Pe temelia acestei iubiri predate de Dumnezeu se sprijina si dialogurile care fac foarte atragatoare aceasta carte. Sunt dialoguri de viata si iubire ortodoxa, care s-au purtat intre cuviosi asceti si vizitatorii lor mireni, pe care le-a redat cu atentie si exactitate cunoscutul autor si literat iubitor de Hristos, Panagiotis M. Sotirhos a carui pana a scris si Convorbiri cu ascetii. Raspunsurile parintilor asceti care apar in aceasta carte se bazeaza mereu pe invatatura cristalina a Bisericii Ortodoxe, care este farul si calauzitorul Neamului nostru Ortodox. De aceea nu este exagerat sa spunem ca aceasta carte constituie un fel de indrumator pentru crestinii care traiesc in lume.

Cetatea noastră este în ceruri, spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 3: 20). ViaÈ›a noastră, cugetarea noastră, petrecerea noastră zilnică, gândirea noastră, perspectiva noastră nu au de-a face cu cele pământeÈ™ti, cu cele temporale, cu cele spaÈ›iale, ci au de-a face cu cele veÈ™nice, cu cele duhovniceÈ™ti. Oricâte ai dobândi în această lume, toate acestea sunt puÈ›ine. OricâÈ›i ani ai trăi, chiar È™i o sută cincizeci de ani, sunt foarte puÈ›ini. Orice ai face, se distruge. Însă, ce lucru minunat este ca să trăiască cineva de acum, prin cultivarea acestei gândiri È™i a acestor virtuÈ›i, în starea ÎmpărăÈ›iei veÈ™nice a lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaÈ›ă fără de sfârÈ™it. Aceasta este legătura noastră cu timpul: să-l transformăm în veÈ™nicie.
Și doar că le aminteÈ™te cineva [pe toate acestea], se simte mulÈ›umit! ÎnchipuiÈ›i-vă că deja le È™i trăieÈ™te! Și de remarcat că Biserica ne cheamă la acest fapt. Deoarece Biserica numai acest fapt îl trăieÈ™te. Nu o interesează nimic altceva. Iar cu duhul veÈ™niciei întâmpină È™i viaÈ›a cotidiană.

„Omul este o făptură suferindă care rămâne plină de compasiune în această lume, fiind rănită de milă, iar în aceasta rezidă înălţimea firii umane”, a scris filosoful religios rus Nikolai Berdiaev. Din când în când, cu toţii simţim mâhnire sau ne întristăm împreună cu cei suferinzi, susţinându-i într-un moment dificil. Însă o facem într-un mod foarte diferit. Pentru unii oameni, empatia pare firească precum respiraţia însăşi. Ei nu întâmpină dificultăţi grave în comunicarea cu omul care suferă, pe când alţii sunt nevoiţi să depună eforturi considerabile în acest sens.

Totuşi, oricât de complexe şi contradictorii sunt opţiunile pentru astfel de relaţii, omul rămâne aceeaşi fiinţă suferindă şi plină de compasiune, fiind rănită de milă. Aceasta constituie măsura umanităţii noastre,
minimul ei necesar. Dacă omul coboară mai jos de această treaptă, încetează pur şi simplu să mai fie om. Prin urmare, pentru fiecare dintre noi există nevoia stringentă de dobândire a unei abilităţi, pe
care, din păcate, nu o are nici pe departe toată lumea. Este vorba despre capacitatea de a compătimi, fără a te prăbuşi din pricina durerii celuilalt şi fără a le provoca o suferinţă şi mai mare altora prin mila
ta. Înainte de a iniţia o conversaţie despre această calitate, ar fi necesar să abordăm un subiect la fel de important: graniţele personale. Respectarea graniţelor personale ale altei persoane reprezintă o condiţie
necesară a iubirii, în sensul ei creştin.

Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor, ci un Dumnezeu al celor vii şi viaţa noastră pământească este doar un început, o pregătire pentru viaţa veşnică, fără de sfârşit. Nu a existat şi nu există niciun popor care să nu aştepte viaţa viitoare: acest sentiment este inerent sufletului omenesc.

Această aşteptare a vieţii veşnice, care de când e lumea şi pământul a existat în duhul omenesc, ca ceva de sus înnăscut în el, a căpătat deplină şi desăvârşită dezvoltare în creştinism. Cu o uimitoare putere de convingere, vorbeşte, de exemplu, Apostolul Pavel despre înviere şi viaţa viitoare în primele sale epistole către corinteni şi tesaloniceni. Viaţa de dincolo a devenit pentru apostoli un obiect al încrederii depline şi neclintite, pentru că lor le-a fost dat să vadă cu proprii ochi această viaţă de după moarte în persoana lui Hristos Cel înviat.

Oamenii care se apropie de desăvârşire, care au dobândit curăţia inimii şi au dobândit Duhul lui Dumnezeu, aflându-se încă în această lume, au îndrăzneală faţă de Atotţiitorul şi vor intra în cămara Lui, unde sunt Îngerii şi duhurile sfinţilor. Fiind încă în trup, ei ştiu bine că vor împărăţi cu Hristos, pentru că încă de aici, de pe pământ, au cunoscut dulceaţa luminii dumnezeieşti şi efectul puterii Lui.

Istorisirile scriitoarei Olga Rojniova cuprinse in aceasta carte sunt intamplari reale din viata unor preoti, enoriasi sau mireni. Fiecare dintre ei isi parcurge propriul drum spinos, propriile incercari, isi cauta propria carare spre Adevar.  Cititorii vor face cunostinta cu vietile unor oameni obisnuiti si cu traiul de toate zilele al slujitorilor bisericesti, vor „vizita” obstea sihastriei Optina si vor afla despre vietuirea zilnica a monahilor de pe Sfantul Munte Athos.  Fiecare dintre aceste vizite va fi ca o descoperire a trairilor interioare ale oamenilor si a cailor Proniei dumnezeiesti in vietile lor.