Gândurile, starea lăuntrică, dorinÈ›ele ne ocârmuiesc viaÈ›a. AÈ™a cum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, aÈ™a ne este È™i viaÈ›a. Dacă avem gânduri de pace, liniÈ™te, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăÈ›ie, atunci È™i întru noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, care răzbate din noi – căci gândurile ne sunt pline de pace, liniÈ™te, dragoste È™i bunătate. Dacă purtăm întru noi gânduri rele, diavoleÈ™ti, atunci È™i pacea noastră lăuntrică se nimiceÈ™te.

SfinÈ›ii PărinÈ›i spun despre gânduri: „Orice gând care năruieÈ™te pacea È™i gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sunt, È™i trebuie să le îndepărtăm È™i să nu le primim.” Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea cea Dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc voieÈ™te ca fiii Săi să aibă trăsăturile Lui DumnezeieÈ™ti: vrea să fim cu toÈ›ii plini de dragoste, pace, mângâiere, bucurie, adevăr, virtute.

StareÈ›ul Tadei de la Mănăstirea VitovniÈ›a

Cartea de faţă, intitulată modest „Cuvinte puţine oarecare din ceale multe, ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu,” a fost alcătuită de Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ungrovlahiei (1765–1834), ca o anthologie a prieteniei celor doi mari Sfinţi Părinţi ai veacului al patrulea, precum mărturiseşte tipograful Pafnutie în prefaţa intitulată „Cătră cititoriul”: „Mitropolitul Grigorie, fiindcă marele Vasilie au fost ca un suflet în dooă trupuri cu Bogoslovul Grigorie, tălmăcind câteva Cuvinte, Epistolii, Stihuri de ale Bo¬goslovului Grigorie, le-au unit cu ale marelui Vasilie, ca să se cunoască că precum în viiaţă au fost iubiţi şi uniţi, aşa şi în Cartea aceasta să fie uniţi”. Grigorie Dascălul (proslăvit între sfinţi în anul 2006), este unul dintre vestiţii traducători ai scrierilor patristice din obştea Stareţului Paisie de la Neamţ. Numele lui Grigorie este legat de un alt mare traducător nemţean, Gherontie, care i-a fost şi duhovnic, şi cu care a tradus mai multe scrieri patristice. După moartea duhovnicului şi împreună-truditorului său, Grigorie, ajuns Mitropolit al Ungrovlahiei (1823-1834), va continua nevoinţa tălmăcirii şi tipăririi scrierilor patristice, reuşind să tipărească şi câteva manuscrise ale altor traducători nemţeni.

Anthologia Mitropolitului Grigorie, publicată în 1826 la Bucureşti, la trei ani după urcarea sa în scaunul Ungrovlahiei, nu este însă nici mică, şi nici neînsemnată în ce priveşte conţinutul. În cele 379 de pagini format mare (21x30,5 cm) ea adună câteva dintre cele mai reprezentative scrieri ale Sfântului Vasilie (cele nouă „Omilii la Exaimeron”, împreună cu cele două omilii „Despre Facerea Omului” şi cea „Despre Rai”; două lucrări ascetice, „Aşăzământuri călugăreşti” şi „Epistola către Hilon”; apoi încă optsprezece Omilii dintre cele mai cunoscute; la care se adaugă şase Omilii, optsprezece Epistole şi opt Poeme ale Sfântului Grigorie al Nazianzului. Cu excepţia „Omiliilor la Exaimeron”, a celor două omilii „Despre Facerea Omului” şi a celei „Despre Rai” (pe care doar le-a diorthosit), toate scrierile sânt traduse de Mitropolitul Grigorie Dascălul.

(lipsa text)

Ce este credinta Crestina?

Credinta Crestina este invatatura lui Hristos despre cele mai insemnate taine ale fiintei si ale vietii, invatatura pe care oamenii o pot primi numai prin credinta in El, si nu prin propriile stradanii.

Cuprins: 

TÂLCUIRE LA FACERE 
TÂLCUIRE LA CELE ZECE PORUNCI 
TÂLCUIRE LA TATĂL NOSTRU 
TÂLCUIRE LA FERICIRI 
TÂLCUIRE LA ZILELE SĂPTĂMÂNII 
TÂLCUIRE LA LUNILE ANULUI 
INIMA ÎN MARELE POST 
TÂLCUIRE LA SIMBOLUL CREDINÈšEI

Sfântul Nicolae Velimirovici este, fără putinÈ›ă de tăgadă, unul din marii scriitori bisericeÈ™ti ortodocÈ™i din veacul al XX-lea, de o mare prolificitate, lucru ce a făcut să fie socotit, pe bună dreptate, „Noul Gură-de-Aur al zilelor noastre... È™i dascăl sobornicesc al Bisericii.”1 Potrivit cuvintelor unui alt mare teolog È™i părinte duhovnicesc sârb, Arhimandritul Iustin Popovici, „el cugetă întru rugăciune, el filosofează întru rugăciune. PoÈ›i simÈ›i că, printr-însul, grăiesc sufletele purtătoare de lumină ale marilor nevoitori ortodocÈ™i, È™i mai ales minunatul suflet al Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu. El îl află pe Dumnezeu întru rugăciune, È™i simte întreaga zidire. În rugăciunea sa, tuturor se face părtaÈ™.” În chip paradoxal, însă, abia în ultimele decenii publicul român a început să cunoască marea parte a scrierilor sale (chiar dacă, cu niÈ™te excepÈ›ii notabile, adesea prin intermediul unor traduceri la mâna a doua, din engleză sau franceză, È™i de o calitate mai îndoielnică).

Cu neputinÈ›ele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din prea-plinul plăcerilor vieÈ›ii, bătrânii noÈ™tri sunt lângă noi, aici È™i acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o, întipărită adânc în palmele È™i ridurile lor, se văd nevoiÈ›i să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noÈ›iunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăÈ™i din înÈ›elepciunea È™i experienÈ›a lor.

În ciuda faptului că „suntem ai celor de ieri,” ne dispreÈ›uim bătrânii ca fiind inutili. Pentru mulÈ›i dintre puternicii clipei, bătrâneÈ›ea este înfricoÈ™ătoare, nu din pricina dinÈ›ilor căzuÈ›i sau din cauza ridurilor apărute, ci este înfricoÈ™ătoare anume prin faptul că este un vestitor, un mesager venit din veÈ™nicie care ne spune: „E timpul! PregăteÈ™te-te!”.

Și cu toate acestea, dincolo de totala noastră nepregătire pentru a muri, dincolo de mitul tinereÈ›ii veÈ™nice pe care mass-media îl promovează feroce, bătrâneÈ›ea este un timp al devenirii, ce va să vină peste fiecare dintre noi, aÈ™ezând  pe coordonate cu totul noi, adesea nebănuite, întreaga raportare la noi înÈ™ine, la cei dragi, la sensuri ce se vor redefini în lumina apropierii de... marea trecere. „Viitorul È™i trecutul sunt a filei două feÈ›e, vede-n capăt începutul cine È™tie să le-nveÈ›e”; afirma Mihai Eminescu în celebra-i Glossă.

BătrâneÈ›ea ne apare astfel absolut necesară ca timp al pocăinÈ›ei, al lacrimilor, al rugăciunii È™i al transmiterii de experienÈ›ă. O punte de continuitate între trecut, prezent È™i veÈ™nicie căci singurul lucru pe care È™tiinÈ›a nu-l poate face este să lupte cu moartea È™i să o învingă. Sunt încercări, dar aceste încercări sunt cu totul inutile, pentru că moartea râde de puterea celui puternic, de mintea celui inteligent, de nobilimea nobilului, de bogăÈ›ia celui bogat. Numai de Hristos nu râde moartea. El nu este un om de È™tiinÈ›ă, El nu este un comandant, El nu este un conducător în sensul modern al acestui cuvânt, care comandă oÈ™tile. Nu este un milionar, dar este mai puternic decât moartea. El – Singurul Care ne poate izbăvi de frica morÈ›ii, transformând-o în binecuvântarea întâlnirii cu El!

Despre educaÈ›ia copiilor s-a mai scris. Mult. Dar ceea ce Părintele Andrei Tkacev împărtăÈ™eÈ™te părinÈ›ilor prin această carte este cu mult mai mult decât o altă însumare de teorii È™i principii.
Este o carte dureroasă pentru că ne pune fără menajamente în faÈ›a multelor, adâncilor probleme cărora noi, părinÈ›ii generaÈ›iilor de astăzi nu le întrezărim soluÈ›ie.
Și este o carte vie, pentru că viu este Adevărul întru care ni i-am dori formaÈ›i pe copiii noÈ™tri, în ciuda ideologiilor È™i a influenÈ›elor nocive de tot felul, care îi asaltează încă din cea mai fragedă pruncie.
Iubim. Sfătuim. Educăm.
Dar deÈ™i iubim sincer, aflăm cu surprindere că avem adeseori tendinÈ›a să îi idolatrizăm.
Iar ei nu sunt zei! Sunt un dar. Și pentru acest dar, Dumnezeu ne va cere socoteală.
Ignorăm faptul că tot ceea ce este ascuns în noi se va manifesta în ei È™i de aceea avem mare nevoie de sfat. Pentru a înÈ›elege că a educa trup, suflet È™i minte deopotrivă este cea mai înaltă chemare a misiunii de părinte.
Viitorul apropiat este în mâinile tinerilor. La fel ca È™i viitorul Bisericii.
Să luăm aÈ™adar aminte la tot ceea ce facem pentru modelarea lor, pentru ca acest viitor să nu le fie unul sumbru.