Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Omului, zidirii înţelegătoare a lui Dumnezeu, împăratului făpturilor pământeÈ™ti, i-au fost date de Făcător legi neclintite, nestrămutate, puse adânc în miezul fiinţei lui, în conÈ™tiinţa lui È™i în inimă, È™i el este dator să le împlinească întru înţelegere È™i neabătut, ca pe dreptarul vieţii lui, ca pe datoria sfântă È™i nestrămutată a făpturii faţă de Făcătorul său. De împlinirea acestor legi a atârnat È™i atârnă binele vieţii lui: apropierea de Făcătorul, unirea cu El, pacea, bucuria, nemurirea – iar încălcarea lor a atras toate nenorocirile: stricarea unirii cu Fă­cătorul, tulburarea din suflet È™i din trup, întu­ne­ricul, necazul È™i strâmtorarea, blestemul, bolile È™i moartea.

Sfântul Ioan de Kronstadt 

Editia a doua 

Traducere din limba rusa de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas 

În noua serie de antologii pe care v-o propunem, ­cuvântul plin de har al Sfântului Ioan din Kronstadt devine mai apropiat È™i mai de folos, feluritele lui cugetări duhovniceÈ™ti fiind reunite È™i organizate aici spre o mult mai uÈ™oară È™i rodnică însuÈ™ire de către cititori.

„ViaÈ›a pe care o trăim acum nu este o glumă sau o joacă. Cu toate acestea, oamenii o socotesc drept glumă sau joacă: se joacă în chip nechibzuit cu răstimpul care le‑a fost dat spre a se găti pentru veÈ™nicie, se joacă prin grăirea în deÈ™ert. Unii fac haz folosindu‑se de darurile minÈ›ii lor, alÈ›ii, de slăbiciunile ori virtuÈ›ile lor omeneÈ™ti, alÈ›ii, prin săvârÈ™irea de fapte de milostenie sau prin iscusinÈ›a lor de a scrie ori a vorbi frumos. Mănâncă È™i beau peste măsură, în loc să mănânce È™i să bea doar atât cât le este de trebuinÈ›ă. Se îngrijesc de îmbrăcăminte, îÈ™i irosesc timpul îngrijindu‑se de ei înÈ™iÈ™i È™i fac haz pe seama isprăvilor copiilor, în loc să‑i deprindă cu învăÈ›ătura credinÈ›ei, a evlaviei È™i a fricii de Dumnezeu. Întreaga lor viaÈ›ă este o distracÈ›ie, dar vai de cei ce socotesc viaÈ›a drept distracÈ›ie!”
„Omule, dacă Domnul înseamnă totul pentru tine, È™i tu vei însemna totul pentru Domnul! Și întrucât comoara ta este în inima ta, È™i Dumnezeu îÈ›i cere să‑I dai inima.  Aceasta înseamnă că, pentru a împlini voia cea bună È™i desăvârÈ™ită a lui Dumnezeu, trebuie să lepezi voia ta cea stricată, pătimaÈ™ă È™i trufaÈ™ă.”
Sfântul Ioan din Kronstadt

Cartea de faţă reprezintă o selecÈ›ie tematică din volumul ViaÈ›a mea în Hristos, apărut pentru prima dată în 2005. 

In Biserica se afla hrana adevarata a sufletelor noastre: Cuvantul lui Dumnezeu, Tainele, slujbele dumnezeiesti sau lecturile, cantarile, ritualurile sfinte care ne hranesc mintea si inima. Mergeti mai des si impartasiti-va cu mintea, inima si buzele voastre de nestricaciune. In lume, va hraniti mereu doar cu stricaciune: vederea, auzul, gustul, atingerea, mirosul, ratiunea, memoria, imaginatia si toate simturile voastre se hranesc cu stricaciune. Or, in Biserica toate sunt nestricacioase: frumusete nestricacioasa si vesnica, dulceata nestricacioasa, bogatie nestricacioasa, slava nestricacioasa. Iar in lume predomina frumusetea trupeasca, dulceata, slava si bogatia fiind supuse stricaciunii si disparitiei. Pe deasupra, ele sunt inselatoare, mincinoase si pacatoase.

Crestine, tine minte, lupti cu pacatul si cu diavolul de dragul vietii vesnice, rabdand rani, suportand necazuri, stramtorari, osteneli, saracie si lucrand faptele virtutii!Si avem pentru ce sa ne ostenim si sa rabdam! Prin indelunga rabdare, toti sfintii au primit viata cea vesnica. De aceea, crestinilor, sa aveti mereu un singur scop in fata ochilor vostri. Care scop? Viata vesnica.

Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate.  Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie.  Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor.  În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre!  Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi.  Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Iubirea odihneşte, lărgeşte plăcut inima şi o însufleţeşte, în timp ce ura este dureros de îngustă şi o tulbură. Cel care îi urăşte pe alţii se chinuieşte pe sine însuşi; este cel mai necioplit dintre toţi. Pentru ca să nu-ţi aminteşti de răutatea aproapelui tău, ci să-l ierţi din inimă, adu-ţi aminte că nici tu însuţi nu eşti străin de răutate, ca şi de toate celelalte patimi. Adevărata iubire suportă de bunăvoie greutăţile, necazurile şi truda; rabdă resentimentele, umilinţele, neajunsurile, defectele şi greşelile, dacă nu dăunează celorlalţi; suportă cu răbdare şi blândeţe josniciile şi răutăţile celorlalţi, lăsând totul în seama lui Dumnezeu Cel atoatevăzător, Judecătorul Cel drept, rugându-se ca Dumnezeu să aducă înţelegere celor întunecaţi de patimile nebuneşti. Este neplăcut pentru omul mândru când i se cere să se smerească în faţa celorlalţi; pentru omul invidios când i se cere să arate bunătate faţă de duşmanii săi; pentru omul răzbunător când i se cere să ierte şi să se împace. Să privim la fiecare om cu simplitate şi respect, ca la chipul lui Dumnezeu, şi să nu gândim rău despre el fără motiv. Când ne rugăm în interior sau în exterior, să avem certitudinea că Domnul este cu noi şi în noi. El aude fiecare cuvânt, chiar dacă îl rostim în gând. Să vorbim din inimă, sincer. Să ne osândim sincer pe noi înşine, fără a admite nici cea mai mică scuză. Să avem credinţă că Domnul se va îndura şi nu vom rămâne neiertaţi.

Cele mai inalte ranguri dintre toate rangurile de pe pamant, cu care i-a investit pe oameni bunatatea lui Dumnezeu, sunt cel imparatesc si cel preotesc. Celui dintai ii este data puterea deplina, cea mai mare pe pamant, iar acestuia din urma - puterea cereasca - de a inchide si de a deschide cerul, de a lega si de a dezlega pacatele oamenilor, de a-i renaste pe oameni la o viata noua, din cea pieritoarea la cea nepieritoare, din cea necurata la cea curata, de a-i muta din viata cea vremelnica in cea vesnica, de a-i sfinti si de a-i indumnezei.

Si ce om muritor poate corespunde Intru totul Inaltimii si sfinteniei cinului preotesc? Daca luam in considerarea numai faptul ca preotul, stand chiar inaintea tronului lui Dumnezeu in biserica cea pamanteasca, trebuie sa savarseasca atat de des infricosatoarele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, sa mijloceasca pentru toata lumea, pentru bunastarea bisericilor lui Dumnezeu de pe tot pamantul, sa se roage pentru cei vii si pentru cei adormiti, de ce vrednicia ingereasca este nevoie pentru acestea? Iar, daca luam in considerare si savarsirea celorlalte taine, ce sfintenie trebuie, ce bogatie a iubirii lui Hristos din partea preotului? Iar propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, spre a invata, a calauzi pe calea ce duce la vesnicie, cat de inalta si de anevoiasa este aceasta indatorire?!

Aceasta este conceptia ortodoxa despre preotie. Si parintele Ioan de la inceputul slujirii sale preotesti, a constientizat acest sens al preotiei dand sfaturi foarte folositoare pastorilor duhovnicesti, ce sunt incluse in paginile acestei carti.