Numită pe bună dreptate „grădină preafrumoasă” și „Rai al desfătării, plin de roade duhovnicești”, Viața Cuviosului Iosif Busnaya este, în primul rând, un text hagiografic de mare respirație, în care Ioan, ucenicul său, prezintă pe parcursul a șase capitole personalitatea părintelui său „Iosif, făcătorul de minuni, zis Busnaya” și „biruințele acestui atlet” al lui Dumnezeu în palestra nevoințelor duhovnicești. După ce evocă anii tinereții și ai formării sale monahale, autorul consemnează sub forma unor „memorii” numeroase evenimente văzute ori trăite lângă starețul lui, vorbește despre asceza și virtuțile acestuia, despre desăvârșita lui neagonisire, ascultare și smerenie, despre marile daruri duhovnicești de care s-a învrednicit (așa ca iubirea arzătoare pentru oameni, darul străvederii și al înainte-vederii, citirea gândurilor, povățuirea cu discernământ a monahilor, darul tămăduirilor și al izgonirii demonilor ori chiar învierea morților), dar și despre înaltele trăiri și răpiri duhovnicești ale părintelui său, despre contemplarea „luminii negrăite” și a tainelor dumnezeiești, subliniind de câte ori are ocazia că toate acestea nu sunt decât „o picătură din marea cea largă a virtuților lui și a vieții sale desăvârșite, celei mai presus de cuvânt”. În ultima parte a cărții Ioan surprinde noi aspecte legate de boala și moartea Cuviosului Iosif, descrie înmormântarea sa dimpreună cu minunile și vedeniile care o însoțesc și oferă detalii semnificative care ajută la stabilirea datei nașterii și a morții marelui Părinte, dar și elemente despre cinstirea lui ca sfânt și despre cultul sfintelor moaște la creștinii siro-orientali.
În al doilea rând, Viața Cuviosului Iosif se prezintă cititorului ca un adevărat pateric sirian, un mic „pateric al Văii Sapna”, dar și ca o historia monachorum, chiar dacă de dimensiuni mai reduse. Mai ales în „capitolul miracolelor”, după cum îl numea Ugo Zanetti, Ioan Kaldun scrie pagini memorabile despre „faptele slăvite” ale multor părinți din vremea sa și din generația anterioară – figuri marcante de monahi sfinți pe care Avva Iosif i-a cunoscut sau cu care a avut legături duhovnicești importante pentru formarea lui monahală –, pe care îi numește adesea, cu reverență, „stele în adâncurile bolții întunecoase” și „luminători care au strălucit în bezna vremilor noastre întunecate”. Așa au fost Ioan din Helafta cu ucenicii săi, Părintele Ișo din Kumata, Părintele Șubhalișo, „oceanul de înțelepciune”, Cuviosul Moise, „soarele între sfinți”, cu ucenicii săi Abdișo și Ioan din Dasen, Gabriel paracliserul și alți monahi din două vestite mănăstiri siro-orientale a căror prețioasă moștenire duhovnicească autorul a preluat-o, a asimilat-o și a transmis-o mai departe, iată, prin veacuri, până astăzi. El a reușit deopotrivă să zugrăvească, prin mijloace simple, deloc sofisticate, o adevărată frescă a monahismului siro-oriental de la sfârșitul secolului al X-lea.
Nu în ultimul rând, Viața Cuviosului Iosif este și un „tratat” ascetico-mistic grație învățăturilor lui Rabban Iosif către fiii săi duhovnicești, adunate cu grijă și păstrate în tainițele inimii de către ucenicul și biograful său Ioan, care le-a pus în scris apoi în capitolul al VIII-lea al cărții de față. Aceste învățături izvorâte din trăirea și experiența duhovnicească a părintelui său constituie elemente biografice care, relatate în stilul hagiografic al epocii, surprind amănunte despre viața cotidiană a monahului, urmărită aproape ceas de ceas, despre viața văzută, palpabilă – presărată adesea cu întâmplări minunate, mai presus de fire – în preajma unui sfânt, dar și despre cele de taină ale unei vieți „ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3). Iosif îi învață pe tinerii pustnici cum să trăiască în mănăstire sau în lavră, cum să citească Scriptura, despre împlinirea canonului monahal la chilie, despre postire și cum să se împărtășească, după care ni se prezintă o serie de învățături ale sale, grupate tematic, despre isihie, post și înfrânare, despre priveghere, citire, rugăciune, pocăință și metanii, dar și despre virtuți precum smerenia, blândețea, bunătatea, mila sau iubirea. Trebuie subliniat însă faptul că în miezul învățăturii Cuviosului Iosif Busnaya se află contemplația (theoria) și concepția despre cele trei etape ale vieții duhovnicești (cea trupească, sufletească și duhovnicească), așa cum a fost ea cristalizată anterior în scrierile lui Iosif Hazzaya sau Isaac Sirul – cei doi mari „stâlpi ai Sfintei Biserici și ai vieții monahicești” –, pe care o asimilează, o sistematizează și o transmite prin experiență mai departe monahilor săi, asigurând astfel continuitatea tradiției ascetice și mistice siro-orientale.
Ioan Bar Kaldun ne dăruiește în cele din urmă o scriere în care reușește să împletească cu măiestrie, în cadrul tradițional al unei Vieți de sfânt, ampla „biografie individuală” a Cuviosului Iosif Busnaya cu „biografia colectivă” a sfinților părinți din vremea sa și cu învățăturile sale ascetico-mistice, producând un corpus unitar, clasic și totodată inovator pentru vremea lui, care nu încetează să ne surprindă și astăzi prin simplitatea și dezinvoltura scriiturii, dar și prin complexitatea temelor ascetico-mistice abordate.
Viziunea lui Ioan Bar Kaldun este așadar eminamente filocalică, scrierea sa devenind un mijloc de povățuire duhovnicească a monahilor din vremea sa și de mai târziu, dar și a cititorului de astăzi, care, adâncindu-se în tainele și înțelesurile adânci ale acestei cărți, va fi cu siguranță atins de prospețimea revigorantă a „adierilor” harului dumnezeiesc, care continuă „să sufle unde voiește” (In. 3, 8), căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi” (Evr. 13, 8). Astfel, Viața Cuviosului Iosif Busnaya îi propune discret cititorului o veritabilă ucenicie la picioarele sfinților, în care acesta primește nu doar o învățătură prin cuvânt și un model de viețuire ascetică și de sfințenie, ci mai ales i se mijlocește o experiență – experiența Duhului Sfânt pe care a avut-o acel sfânt –, deschizându-i accesul la ceea ce în mediul monahal este denumit prin sintagma „cunoaștere harică” sau „experiență duhovnicească”. Hagiograful devine, treptat, un „mijlocitor” între cititor și experiența duhovnicească a cuvioșilor despre care scrie, dar și un „mistagog” care îl introduce, prin intermediul scrierii sale, în tainele și experiența de veacuri a Bisericii.
(vezi harta)