Puţine sunt cărţile care să transmită copiilor, pe înţelesul lor, mesajul atât de frumos al faptului că „Nici un om nu-i un ostrov stingher şi de sine stătător; fiecare este o bucăţică din continent, parte din întregul cel de căpetenie“ (poetul John Donne, în „Rugăciuni pentru situaţii imediate“).

„Anne... casa cu frontoane verzi“, ca, de altfel, întreaga serie „Anne de la Green Gables“ este una dintre acestea! Cu ajutorul Annei, copiii, apoi adolescenţii, vor reînvăţa, pe nesimţite, cu bucurie, adevăratele valori, pe care societatea de astăzi, în marea ei majoritate, tinde să le bagatelizeze: rolul hotărâtor al familiei şi importanţa comunităţii, în existenţa fiecăruia dintre noi; ce însemnată, ce minunată, ce fără de pereche bogăţie e aceea de a avea un „acasă“, la care să te întorci, care să te aştepte, de pe oricare din drumurile pe care te poartă viaţa! Câtă nevoie au de prieteni adevăraţi, care să-i însoţească şi pe care să-i însoţească o viaţă întreagă, cu gândul lor bun, şi în ajutorul cărora să sară, la nevoie! Din paginile cărţii, vor afla (cu zâmbetul pe buze, uneori!) că vecinii nu sunt nişte străini, pe care nici nu te mai oboseşti să-i saluţi, ci oameni de care îţi pasă şi cărora le pasă de tine! Din paginile cărţii, vor înţelege că dragostea trebuie aşteptată curat, pusă la încercare, trăită frumos, cu lumină, cu răbdare, cu încredere... dar nu vă spun mai mult! Anne, sufleţelul acesta minunat, le va şopti copiilor şi adolescenţilor că... „Dumnezeu veghează peste lume, iar totul e exact cum trebuie să fie!“

O luminiţă se strecoară, în noaptea aceasta, prin fereastra atelierului de croitorie al părinţilor Adei. Am de gând să intru în poveste, copii, şi să aflu de ce e aprinsă lumina, atât de târziu. Ce se întâmplă? Trece Ada prin vreo primejdie? Şi dacă da, cine o poate ajuta?

Ei... ce spuneţi, veniţi cu mine?...

Din paginile acestei cărticele, îl veţi cunoaşte pe Sfântul Eufrosin, bucătarul căruia smerenia, bunătatea şi dragostea i-au deschis porţile Grădinii Raiului.

…„Dar, pentru că mai întotdeauna era murdar de funingine, de la focul din vatră, sau de făină, atunci când făcea pâine, şi pentru că rasa lui peticită şi ponosită mirosea veşnic a ceapă, a pătrunjel, a usturoi sau a alte mirodenii, nu era frate în mănăstire să nu-şi râdă de el! «Monahul Tocăniţă» sau «Fratele Linguroi» erau numai două dintre poreclele cu care i se adresau, în bătaie de joc, cei din obşte.“

După ce veţi citi povestea aceasta, descoperind dragostea şi devotamentul lui Albu, nu veţi mai putea spune niciodată, vorbind despre o persoană duşmănoasă şi rea, că are „inimă de câine“. Veţi vedea, dragi copii, ce inimă poate avea un căţel!

„ — Ce să fac eu cu tine, dragule? – îi mângâie copilul urechile ciufulite. Tare-aş vrea să te iau acasă, dar nu prea ştiu dacă te primeşte tata…

— Ham! – dădu răspuns câinele şi se ridică pe labele din spate, punând labele din faţă pe umerii copilului şi privindu-l cu dragoste şi încredere în luminile ochilor.

Privirea aceea fusese de ajuns.“

Micul Andrei descoperă, în tainicile adâncuri ale Deltei, cât de minunat este Sfântul al cărui nume îl poartă – întâiul chemat Apostol al lui Hristos. Ce alte lucruri fără seamăn i se mai dezvăluie, aici, puteţi afla şi voi, însoţindu-l: repede, sus, în barcă, să prindem, împreună, răsăritul soarelui!

„Porniseră, pe fluviu, în amonte. Cerul, părăsit de lună, apăsa, greu, deasupra apelor. În ritmul lin impus bărcii de mâinile pricepute ale Bunicului, alunecau printre nuferi, despicând fâşii de ceaţă. Stârci, raţe, pescăruşi şi o mulţime de alte păsări mici, pe care copilul nu le cunoştea, se ridicau spre cer, deranjate de trecerea lor. Plecate adânc spre undele fremătânde ale Dunării, sălciile păreau că se privesc în oglinzi de argint, să îşi pieptene pletele de frunze. Din când în când, din înalte tufişuri de stuf, ieşeau şi treceau pe lângă ei, alte bărci.“