Această lume îşi are începutul în minune, se păstrează prin minune şi se va încheia prin minune. Orice om cugetător când se eliberează din propria agonie şi frământare, şi începe să cugete despre toate câte există şi se găsesc în jurul lui, la această concluzie ar trebuie să ajungă.

Însă mărturia cea mai vrednică de crezare şi fără nicio umbră de îndoială ne-o oferă Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, întărită şi completată de Sfânta Tradiţie.

La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vre­mea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor.

Prin urmare, să străbatem largul mării acestei vieţi curaţi de întinăciune şi să dobândim drept martor al faptelor bune zidirea. Să dezlegăm nodul cel slab care ne ţine legaţi de cele prezente, să îndepărtăm inima noastră de dezmierdarea cea trecătoare, să alungăm grija de multe care ne duce la pieire, să nu ne legăm sufletul cu legături pământeşti, să dispreţuim slava care vine de la cele trecătoare de aici, să dispreţuim floarea lu­crurilor deşarte, care este ca şi vopseaua care lesne îşi pierde culoarea, să străbatem viaţa ca şi cum ne-am îndrepta spre ceruri pe aripile rugăciunii. Noi, cei care păşim pe calea vieţii, să urmărim răsplata che­mării celei de sus a lui Hristos.

Acatistul Maicii Domnului la Icoana Prodromita - Minunile Sfintei Icoane Prodromita

Acatistul si Viata Sfantului Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

O, preacuvioase Parinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din frageda copilarie ai mers pe calea cea sfanta a desavarsirii si pentru care Preabunul si Preainduratul Dumnezeu a binevoit sa te proslavesti pe pamant si in cer, te rugam, auzi-ne si pe noi, nevrednicii si pacatosii, care indraznim sa venim cu toata evlavia si umilinta catre tine, ca sa te rogi Preabunului Dumnezeu, ca si noua sa ne ajute cu mila si cu indurarile Sale si, prin rugaciunile tale, sa mergem pe calea cea sfanta a poruncilor Lui si din toata inima sa ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila si indurarea lui Dumnezeu si prin sfintele tale rugaciuni, sa avem si noi mila si indurare in ceasul mortii noastre si in ziua Judecatii de apoi. Amin.

Evanghelia dupa Iuda - scrierea apocrifa promovata de National Geografic - este o carte care a facut multa valva. Fara sa o citeasca, multi oameni s-au bucurat de faptul ca au aflat un motiv in plus sa stea departe de Biserica. O Biserica mincinoasa, o Biserica in care oamenii sunt tinuti departe de Adevar, nu isi are rostul. Numai ca, la un studiu atent, se poate observa ca teza principala a "Evangheliei dupa Iuda" - Ca Hristos i-ar fi marturisit marile adevaruri doar apostului Iuda, iar ceilalti ar fi ramas la un stadiu inferior de cunoastere - nu sta in picioare. Dupa ce L-a vandut pe Hristos, Iuda s-ar fi sinucis. Cand ar fi avut timp sa scrie o Evanghelie? Cum ar fi putut fi propovaidor al adevaratei credinte in Hristos un Sinucigas? Nadajduiesc ca cititorii cartii de fata vor intelege falsitatea "Evangheliei dupa Iuda".

Anecdote duhovniceşti cu părintele Ioil Ianakopoulos

Neavând atunci timp suficient din cauza altor obligaţii să scriu ceva demn de acest bărbat, achitându-mă astfel de ceea ce îi datorez acestui preacinstit prieten şi învăţător, am recurs la o soluţie de mijloc: în loc să încerc să descriu eu personalitatea importantă a acestui părinte, m-am gândit să prezint – aceasta nu cere nici timp mult, nici efort – anumite „anecdote” caracteristice din viaţa părintelui Ioil.

Le-am numit caracteristice, întrucât din ele răzbat, cu foarte mare putere, multe din cali­tă­ţi­le minunate ale acestui rar părinte: prezenţă de spirit, agerime, demnitate, hotărâre, curaj, sin­ce­ri­tate – mai ales cea spusă pe şleau -, caracter integru, conservatorism, cugetare pur ortodoxă etc. (Părintele Epifanie Theodoropoulos)

Cuvântul „Decalog” provine din grecescul „deca” (zece) şi „logos” (cuvânt, poruncă, lege, È™tiinÈ›ă). El este alcătuit din cele zece porunci primite de către Moise pe Muntele Sinai de la ÎnsuÈ™i Dumnezeu, fiind unul dintre cele mai vechi È™i bune colecÈ›ii de legi din istorie.Decalogul are un rolul îndrumător pentru toÈ›i oamenii. Cele zece porunci sunt darul iubirii lui Dumnezeu faÈ›ă de oameni. Ele ne învaÈ›ă respectul È™i dragostea faÈ›ă de Domnul È™i Creatorul tuturor, dar È™i faÈ›ă de semenii noÈ™tri.Decalogul are două părÈ›i. În prima parte (poruncile I-IV) sunt reglementate datoriile omului faÈ›ă de Dumnezeu. În a doua parte (poruncile V-X) este reglementată buna convieÈ›uire între oameni.

Mii de creÈ™tini au murit fără nicio grijă în arena circurilor păgâne, mii au murit È™i în Colosseum, proslăvindu-L pe Dumnezeu. BărbaÈ›i È™i femei de toate vârstele, din toate statele È™i din toate categoriile sociale au pătimit cu acelaÈ™i curaj pentru Hristos È™i pentru credinÈ›ă.

BărbaÈ›i È™i femei, tineri È™i fecioare, episcopi, prinÈ›i de sânge regal, oameni de rând, servitori, bogaÈ›i È™i săraci, bătrâni È™i copii mici au murit împreună, fără să renunÈ›e la credinÈ›a lor în Dumnezeu. Curajul lor, înălÈ›imea duhului lor, nerăutatea È™i iertarea duÈ™manilor lor în mijlocul celor mai crude chinuri, i-au uimit È™i i-au copleÈ™it pe torÈ›ionarii lor. Marile lor virtuÈ›i au întors spre ei inimile multor păgâni È™i, în cele din urmă, lumea, câÈ™tigată de înălÈ›imea lor spirituală, a căzut la picioarele Crucii, recunoscând învăÈ›ătura Evangheliei ca fiind RevelaÈ›ia.

Sfântul Vasile cel Mare, descriind persecuÈ›ia creÈ™tinilor de către DiocleÈ›ian, scrie următoarele rânduri, care pot fi aplicate în egală măsură persecuÈ›iei creÈ™tinilor de către Nero: „LocuinÈ›ele creÈ™tinilor au fost distruse È™i zăceau în ruine, bunurile lor au fost jefuite, ei înÈ™iÈ™i au fost daÈ›i pe mâna lictorilor, care, furioÈ™i, trăgeau femeile de păr pe străzi È™i nu cruÈ›au nici bătrânii, nici copiii. TemniÈ›ele erau pline de prizonieri, unde erau torturaÈ›i cu brutalitate. MulÈ›i creÈ™tini au fugit È™i s-au ascuns în deÈ™erturi È™i în pădurile sălbatice de torÈ›ionarii lor violenÈ›i.

În acele vremuri înfricoÈ™ătoare, fiul îÈ™i trăda tatăl, iar tatăl îÈ™i denunÈ›a fiul; slujitorii, dorind să dobândească bunurile stăpânilor lor, i-au stigmatizat pe aceÈ™tia, iar fraÈ›ii, uitând de rudenie, au dorit să se distrugă unul pe altul. Cele mai strânse È™i mai sfinte legături de rudenie au fost încălcate, iar duÈ™mănia È™i ura oarbă au umplut inimile oamenilor. Bisericile au fost profanate, altarele răsturnate, sinoadele bisericeÈ™ti dispersate, slujbele È™i Tainele creÈ™tine batjocorite”.

Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. CreÈ™tinul crede È™i se încredinÈ›ează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, È™i atunci vede clar mâna lui Dumnezeu...
Atunci când ne încredinÈ›ăm viitorul lui Dumnezeu, Îl obligăm să ne ajute. ÎncredinÈ›area absolută în mâinile lui Dumnezeu are ca mamă credinÈ›a, prin care omul se roagă în taină È™i se bucură de roadele nădejdii. Este o rugăciune continuă È™i aduce ruzultate dumnezeieÈ™ti în ceasul cuvenit...
Încrederea în sine este cel mai mare È™i cel mai rău vrăjmaÈ™ al nostru, pentru că dintr-odată ne aruncă fără milă în prăpastie È™i ne lasă nefericiÈ›i pe drumuri. Când omul are încredere în sine, este legat de mâini È™i de picioare È™i nu poate face nimic sau luptă singur. Atunci este normal să fie biruit de vrăjmaÈ™ sau să eÈ™ueze È™i să-È™i zdrobească ego-ul...

Sfântul Paisie Aghioritul 

Societatea de astăzi ne cere să arătăm mai mult decât suntem cu adevărat. Dă valoare doar celor care strălucesc. De aceea pierde dimensiunea supraraţionalului. Uită să caute cele care depăşesc percepţia ei limitată.Poziţia fiecăruia în faţa credinţei, a drumului său duhovnicesc, rămâne un drept irevocabil şi totodată o responsabilitate personală.În vreme ce urmărim oameni de toate felurile străbătând cărările vieţii, negreşit în noi se nasc imagini care ne reamintesc cât de determinante sunt alegerile noastre. Că, în cele în urmă, nu suntem cei care credem, nu suntem cei care susţinem ceva, suntem drumurile pe care am ales să umblăm.Deseori spunem minciuni sinelui nostru, străduindu-ne să înfrumuseţăm alegerea greşită. Vorbim încontinuu despre cât de important este să fii sinele tău în aceeaşi clipă când, cei mai mulţi dintre noi, ne prefacem mereu că suntem altcineva. De la cele mai simple lucruri, cum este îmbrăcămintea, locurile în care ieşim, relaţiile noastre cu ceilalţi, până la cele mai importante, cum sunt idealurile şi valorile credinţei noastre… să nu fim noi înşine este destul de obişnuit. Este însă şi foarte epuizant.Aşadar de ce să nu fii simplu sinele tău? Cel mai probabil, motivul pentru care purtăm măşti şi ne prefacem a fi altcineva decât ceea ce suntem, este pentru că nu ştim cine suntem exact. Poate că toate acestea sunt o parte a unei călătorii către descoperirea sinelui nostru, şi după ce purtăm multe măşti, ne dăm seama că nu avem nicio nevoie de ele, fiindcă suntem fericiţi fără să ne prefacem.Uneori nu conştientizăm că am adoptat comportări care nu au legătură cu adevăratul nostru sine. Uneori este mai puţin stresant şi mai uşor să ne prefacem a fi altcineva. Alteori este mai atrăgător, pentru a ne face plăcuţi uneia sau mai multor persoane. Însă ceea ce ignorăm este faptul că pe termen lung nu vom deveni fericiţi şi vom fi mereu închişi în altceva.Adevărul este că cel mai bun dar pe care-l putem face sinelui nostru este să fim autentici. Să străbatem cărarea noastră şi să ne adunăm comoara privind mereu în sus, spre cer! Atunci vom conştientiza că frânturile vieţii noastre sunt cele care ne vor ajuta să creăm cel mai frumos mozaic din cer!Frânturi de cer… împreună cu El!

Sfântul Nichifor cel Lepros, asemenea tuturor sfinţilor, este pentru noi un dar de la Dumnezeu, o alinare şi o mângâiere, mai ales în zilele noastre. Toată viaţa lui a fost un martiriu, pe care l-a îndurat cu o răbdare şi cu o stăruinţă vrednice de admirat. A trăit în ascuns, însoţit de durere, afierosindu- se iubirii lui Dumnezeu. A adormit în 1964, la vârsta de 74 de ani, având deja numeroase chinuri trupeşti. A plecat spre ceruri ca să audă din gura Mirelui Hristos, pe Care L-a iubit aşa de mult, acele cuvinte binecuvântate: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria domnului tău!”

Având astfel îndrăzneală către Dumnezeu, mijloceşte şi se roagă pentru noi, pentru problemele noastre, pentru chinurile şi păcatele noastre.

Această carte conţine întâmplări ale unor oameni simpli şi obişnuiţi, care se străduiesc să se sfinţească înaintea lui Dumnezeu. Aceştia se schimbă şi împreună cu ei mulţi alţii – care au intenţie sinceră –, fiindcă exemplul fiecăruia dintre noi influenţează mulţi oameni, şi în primul rând familia noastră, prietenii şi cunoscuţii. Însuşirea lor comună este că la un moment dat din viaţa lor durerea le-a zdruncinat din temelii fiinţa, au cunoscut eşecuri, zădărnicii şi exagerări şi au căutat să-şi potolească setea cu „apă curgătoare spre viaţă veşnică”.Toate povestirile se bazează pe întâmplări adevărate pe care le-am auzit la spovedanie. Desigur, am schimbat numele şi amănuntele. Sunt întâmplări ale unor sfinţi de lângă noi, care sunt necunoscuţi multora, dar sfinţiţi în ochii lui Dumnezeu. Ne rugăm să continue aşa până la sfârşit, pentru că din păcate cunoaştem mulţi care au trăit iubirea lui Dumnezeu şi după aceea s-au abătut şi s-au delăsat.