Volumul de faÈ›ă – cuprinzând însemnările unui călugăr ortodox anonim, păstrate într-un manuscris uitat È™i publicate acum pentru prima dată – reprezintă o lectură aducătoare de folos sufletesc, ­plină de duhul luminării È™i necesară vremurilor noastre, care au uitat ce ­înseamnă isihia.
ChintesenÈ›a unei înÈ›elegeri la care mintea creÈ™tină nu poate ajunge decât în urma unor îndelungate nevoiri ascetice È™i aprofundări ale teologiei patristice, îndemnurile de aici se descoperă totodată ca rod ales al experienÈ›ei negrăite a rugăciunii ­neîncetate È™i al luminării prin har a celui ce i s-a dat de Sus a gusta mult-râvnita isihie.
Prin mijloace terapeutice unice, fără de care nu se pot dobândi adevărata rugăciune, dumnezeiasca smerenie, darul deosebirii gândurilor È™i duhurilor, vindecarea trupească, dar È™i a patimilor, însufleÈ›ind spre însuÈ™irea neîntârziată a tuturor virtuÈ›ilor, cuvintele izvodite de condeiul acestui sihastru anonim vor înlesni deschiderea inimii către harul dumnezeiesc, dându-ne putere cerească spre fericita încununare a luptei È™i vieÈ›uirii creÈ™tine.

A plăcut Făcătorului şi Judecătorului nevoinţelor noastre să rânduiască de la început ca vremea vieţii noastre pământeşti să fie vreme pregătitoare pentru veşnicie, vreme de deprindere, vreme de luptă şi nevoinţe, vreme de război duhovnicesc, nu vreme de nelucrare, de deşertăciune şi stat ­degeaba, iar ca starea noastră nemuritoare din viitor să fie stare de răsplătire, de slavă şi de veşnică fericire sau stare de veşnică necinstire şi de chinuri cumplite pentru nelucrare, lenevie, nepăsare şi pentru păcate nenumărate. 
Dau mulţumită Domnului pentru îm­bel­şugarea cea zilnică a luminii duhovniceşti şi trupeşti – a Luminii Duhului Celui Sfânt şi a luminii soarelui; pentru îmbelşugarea aerului material curat şi a aerului imaterial al sufletului, care este Duhul Sfânt – Dumnezeu! 
Sfântul Ioan de Kronstadt 

AKEDIA, „duhul trândăvirii” din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, „starea de paralizie a tuturor puterilor sufleteÈ™ti” de­spre care vorbeÈ™te Sfântul Teofan Zăvorâtul È™i care în bună măsură coincide cu conceptul psihologic de deprimare, este una din maladiile duhovniceÈ™ti cele mai severe ale lumii contemporane. 
De la SfinÈ›ii Nicodim Aghioritul, Tihon din Zadonsk, Ignatie Briancianinov, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, Luca al Crimeei până la câteva dintre numele cunoscute ale duhovniciei contemporane din Rusia, cartea de faÈ›ă vă prezintă o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate È™i asupra medicamentelor duhovniceÈ™ti pe care le propune împotriva ei TradiÈ›ia Bisericii. 

Despre viata Sfantului Luca al Crimeei, ierarh marturisitor si doctor fara de arginti, urmas al unei vechi familii princiare, artist inzestrat, chirurg genial, profesor universitar, patimitor pentru credinta in temnitele bolsevismului, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, lucrul cel mai bun care se poate spune sunt propriile lui cuvinte: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul!

Un medic genial, profesor universitar, devine arhiereu in anii terorii bolsevice.  Dupa anii petrecuti in inchisori si suferintele exilului la Cercul Polar de Nord in timpul razboiului cu Germania nazista, episcopul-chirurg salveaza vietile a mii de ostasi si numele ierarhului laureat al Premiului Stalin pentru medicina face ocolul lumii.

La adanci batraneti, lipsit de vederea trupeasca avea sa raspunda mirarii starnite de liturghisirea lui fara gres prin urmatoarele cuvinte: „Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindcă Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor".

Autobiografia acestui Sfant al veacului XX, titan al stiintei si titan al duhului deopotriva ofera lumii contemporane o extraordinara lectie de sfintire prin slujire si jertfa a puterilor creatoare cu care Dumnezeu a inzestrat neamul omenesc.

Nu exista subiect de discutie mai primejdios decat Apocalipsa. Interpretarea cu totul literala si superflua a intamplarilor prezentate in Apocalipsa este, evident, pricina de tulburare sufleteasca; la fel de tulburator este si modul facil in care multi dintre contemporani se refera la caracterul "apocaliptic" al timpurilor noastre, fapt care starneste teama si angoasa. Declaratiile ambigue ale unora ca acestia sunt departe de a fi convingatoare. Insa daca un crestin se incumeta sa vorbeasca despre Apocalipsa, este de la sine inteles ca in aceasta, ca si in orice alta imprejurare - cuvintele sale trebuie sa fie masurate, pe cat este cu putinta de clare si in deplin acord cu invatatura universala a Bisericii. 

Dacă în vremurile noastre – vremuri de sărăcie, de foamete şi de întunecare duhovnicească – mai sunt monahi ce au cât de cât dreaptă socotinţă duhovnicească adevărată, ei sunt aceia, foarte puţini la număr, care, fiind luminaţi cu rugăciunea minţii, şi‑au cunoscut amănunţit patimile, au cunoscut amănunţit lucrările duhurilor viclene şi, în fine, lucrarea Dumnezeiescului Duh, care începe prin revărsarea în sufletul omenesc a sfinţitei păci celei în Hristos – iar cine nu şi‑a văzut, în lumina rugăciunii minţii, patimile sale, cine n‑a cunoscut lucrările duhurilor necurate şi n‑a gustat din pacea lui Hristos, care adună laolaltă mintea, sufletul şi trupul, acela nici nu are idee despre dreapta socotinţă duhovnicească, chiar dacă, amăgit de slava deşartă, i se pare că o are... 
Vrei să simţi uşurare de patimile care te luptă? Vrei să afli umilinţă în chilia ta, umilinţă fără de care gândul, răpit de vântul sălbatic ca o corabie fără ancoră, goneşte pe valurile închipuirii şi este aruncat în adâncul trândăvirii? Vrei să vezi lumină din Lumină? Vrei să guşti dragoste care iese din Dragoste şi duce la Dragostea veşnică? Ia gândul tău şi aruncă‑l la picioarele fraţilor şi surorilor, fără să faci deosebire între răi şi buni; spune‑i gândului tău şi repetă‑i cât mai des, ca din gând să se nască şi simţământul: „Aceştia sunt nişte îngeri ai lui Dumnezeu, numai eu mă asemăn diavolului prin păcat şi întunecare”. 

Cartea de faţă cuprinde amintirile din Sfântul Munte ale părintelui Heruvim Karambelas, o minunată comoară duhovnicească din care s‑a hrănit toată viaţa È™i cu care a hră­nit o mulţime de călugări şi mireni.

„Ce folos ar avea omul să câştige lu­mea întreagă, dar să‑şi păgubească sufletul? Sau ce-ar pu­tea da omul în schimbul sufletului său? Călugării sunt cei mai buni negustori. Pierd puţin şi câştigă mult. Le lasă pe cele mici şi le dobândesc pe cele mari. Dis­pre­ţuiesc cele vremelnice şi aleg cele veşnice. Se lea­pădă de cele lumeşti şi îşi strâng comoară în ce­ruri”.

„Îmi vor rămâne întipăriţi în minte pentru totdeauna aceşti părinţi cu chipurile lor smerite, tăcute, cu ochii plecaţi în pământ, cu dulamele ponosite, cu cio­rapi albi de lână, cu ghetele butucănoase, cu desaga, toiagul şi cu şiragul de mătănii în mână, ros de atâta folo­sire... Nu‑i voi uita niciodată. Patruzeci de ani au tre­cut, dar taina tăcerii lor, străduinţa lor de a rămâne tot timpul în umbră, îmi stârnesc şi acum admiraţia, pe care o păstrez în suflet neatinsă, de parcă i‑aş fi văzut ieri. Însufleţite vase pline de mir ale Sfântului Duh! S‑au lepădat de toate cele din afară, de toate câte ţin de rânduiala aces­tei lumi, de toate cele deşarte. Au săpat în adâncul su­fle­tului lor, şi‑au lucrat lumea lăuntrică şi au găsit ast­fel comoara. L‑au găsit pe Dumnezeu, au găsit Îm­pă­ră­ţia cerurilor. Câte nu ar avea să spună lumii aces­teia, care şi‑a pierdut calea şi liniştea, această lepă­dare de sine, acest eroism fără asemănare, această în­dumne­ze­ire a lor întru Iisus Hristos!”
Arhim. Heruvim Karambelas

În această culegere veți găsi 101 pilde despre credință și ne­cre­din­ță, despre rugăciune și pronia Domnului, despre ispită, păcat și pocăință, despre milostenie, zgârcenie și bogăție, despre mândrie și smerenie, despre iubire, bunătate și iertare…
Titlul acestei culegeri vine de la cuvintele cu care adesea începe o pildă: „A fost odată un om…” Și nu contează atât detaliile personale, cât faptul de a primi cu inima înțelepciunea ascunsă printre rânduri, de a cugeta asupra scopului, sensului și îndreptării vieții noastre, învățând să fim mai buni.
Purtând în sine bunătate și iubire, aceste povestiri oferă oamenilor răs­punsuri la întrebările care îi fră­­mântă, făcându‑le inima să vibreze.

Cum putem noi, făpturi pământeÈ™ti supuse morÈ›ii, să înÈ›elegem suspinul È™i lacrima cea mai presus de suspin È™i lacrimă care îÈ›i potopesc sufletul? Cum vom cuprinde È™i mărgini în cuvinte seninul È™i strălucirea dumnezeiască a feÈ›ei tale, prin care deopotrivă se fac arătate Răstignirea È™i Învierea Domnului Hristos? Ce vom putea noi spune despre durerea ta pentru noi, care nu-È™i găseÈ™te alinare de la faÈ›a multelor noastre păcate È™i fărădelegi? Și ce vom grăi înaintea dumnezeieÈ™tii tale priviri, care vede în noi cuvântul prin care am fost aduÈ™i la fiinÈ›ă È™i viaÈ›ă prin sfatul È™i lucrarea Preasfintei È™i de viaÈ›ă făcătoarei Treimi? De necuprins inimii pământeÈ™ti este supinul tău, Preacuvioase Efrem, căci neostoitul tău dor este veÈ™nic È™i, prin Duhul Sfânt, s-a făcut una cu cel al Domnului Hristos, Care a grăit Tatălui: „Ca toÈ›i să fie una, după cum Tu, Părinte, Întru Mine È™i Eu întru Tine, aÈ™a È™i aceÈ™tia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21). Cu adevărat, acestui veac pământesc îi este cu neputinÈ›ă să cuprindă măsura desăvârÈ™ită a acestui suspin È™i dor întru care a înviat din morÈ›i Fiul È™i Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, noi, cei care nu putem lua asupră-ne prihănirea celor pe care le-am săvârÈ™it în afara Evangheliei, te rugăm, Mare Mucenice al lui Hristos, fă tu să răsară întru noi cuget înnoitor È™i nădejde de biruinÈ›ă, învăÈ›ându-ne în taina inimii felul în care se face lucrătoare puterea Sfintei Cruci È™i a numelui Fiului lui Dumnezeu. ÎÈ›i mulÈ›umim, preablândule Părinte Efrem, È™i suntem încredinÈ›aÈ›i că toate acestea deja le săvârÈ™eÈ™ti pentru noi, dintru puterea Mângâietorului Duh, care se arată deplin lucrătoare întru Crucea lui Hristos, proslăvind numele Tatălui È™i al Fiului È™i al Sfântului Duh. Amin

Izvorul intelepciunii cuprinse in aceasta carte este Sfantul Ioan, facatorul de minuni din Kronstadt, cunoscut intregii lumi ortodoxe ca unul dintre uriasii Bisericii vremurilor moderne.  Numeroasele lui carti de invatatura, scrise cu caldura, profunzime si simplitate, sunt una dintre comorile cele mai de pret ale literaturii duhovnicesti ruse.

Mitropolitul Veniamin Fedcenkov, care a fost apropiat al multor drepti si cuviosi ai Rusiei de dinaintea revolutiei bolsevice si de dupa aceasta, cunoscandu-l personal pe Sfantul Ioan si slujind impreuna cu el, a ales din invataturile lui raspunsuri la numeroase intrebari care ii framanta de obicei pe crestini.  Concise si pline de limpezime, ele ofera fiecaruia nu numai cunostintele necesare spre mantuire, ci si insufletirea harica ce da putere spre aplicarea lor in viata de zi cu zi.

Jocul Bucuriei îi însoțește de această dată pe Pollyanna, soțul ei, cei trei copii și câinele lor într‑o aventură, departe de casă, în Munții Stâncoși, unde generozitatea, altruismul, buna‑in­tenție înlocuiesc reticența, ignoranța și prejudecățile. Conștientă de pericolele sălbăticiei, Pollyanna reușește să se adapteze la o lume aspră și izolată, care nu des­co­perise nici plăcerea și pasiunea lecturii – cu aju­to­rul prie­tenilor de pretutindeni înființează o bibliotecă ambulantă –, nici atracția unui aparat de radio – ce va scoate din depresie și singurătate un băiat țintuit la pat de ani de zile. Cu intuiția și spiritul fin de observație își ajută guvernanta să ia cea mai bună decizie în privința căsătoriei. 
Prin preocuparea față de aproapele, Jocul Bucuriei ne dă întotdeauna, la orice vârstă, optimism, în­credere în viitor, șansa de a regăsi inocența și co­pi­lăria din sufletul destinat Împărăției.

Trăind în cuvioÈ™ie È™i sfinÈ›enie, Sfântul Arsenie Capadocianul È™i‑a jertfit liniÈ™tea vieÈ›uirii monahale pentru a veni mai întâi la Fárasa, unde mai bine de 50 de ani a sfinÈ›it, învăÈ›at È™i întărit în credinÈ›ă poporul ortodox din acele locuri, ca, mai apoi, deÈ™i la vârstă înaintată (avea 80 de ani), să‑l călăuzească, asemenea unui alt Moise, pe calea pribegiei, spre tărâmurile unei alte patrii, de unde, la 24 noiembrie 1924, avea să se mute la Domnul.
La intervenÈ›ia sa minunată, nu doar Cuviosul Paisie, originar din aceleaÈ™i locuri cu Sfântul Arsenie È™i botezat chiar de el acolo, i‑a alcătuit spre sfârÈ™itul secolului trecut biografia, ci È™i cel ce a trudit la apariÈ›ia cărÈ›ii de faÈ›ă a izbutit, aproape după un secol, să descopere unul dintre manuscrisele, în dialectul farasiót, ale Sfântului Arsenie, despre care Cuviosul Paisie nu aflase decât că în vremurile pribegiei fuseseră făcute bucăÈ›i È™i împărÈ›ite celor bolnavi spre a avea parte de ocrotirea Sfântului.
Potrivit profeÈ›iei Sfântului, manuscrisul nu s‑a pierdut, ci a devenit o carte, care, după cuvântul său, „va fi citită de multă lume”, aducând „sănătate, bunăstare È™i iertare”.

* * *
„Da, copilul meu, te sfătuiesc să fii cu multă luare-aminte
la această carte, să‑i dai ascultare;
să n‑o rupi, să n‑o pierzi. S‑o citeÈ™ti numaidecât,
È™i în duminici, È™i în zile de sărbătoare.
CiteÈ™te‑o, n‑o strica, căci cel ce o va citi sau asculta
ajutorul È™i binecuvântarea mea va avea.”
Sfântul Arsenie Capadocianul