Mănăstirea Valaam îÈ™i pierde originile în negura vremurilor, fiind considerată una dintre cele mai importante vetre monahale ale ortodoxiei răsăritene. ViaÈ›a duhovnicească a Valaamului va cunoaÈ™te către sfârÈ™itul secolului al XVIII‑lea, prin ucenicii stareÈ›ului Paisie de la NeamÈ›, o înflorire fără seamăn. În jurul anului 1800, de la Valaam, sub povăÈ›uirea stareÈ›ului Nazarie, opt călugări ruÈ™i vor purcede la creÈ™tinarea Alaskăi, doi dintre aceşti nevoitori (Iuvenalie È™i Gherman) fiind trecuÈ›i mai apoi în rândul sfinÈ›ilor. Printre marii stareÈ›i de la Valaam se numără È™i Sfântul Antipa de la CalapodeÈ™ti, care va petrece în marea lavră a Rusiei, începând cu anul 1865, vreme de È™aptesprezece ani.
Cartea de faÈ›ă se doreÈ™te a fi pe de o parte un mic prinos adus vestiÈ›ilor stareÈ›i ai Valaamului, iar pe de altă parte, un îndrumar limpede în meÈ™teÈ™ugul rugăciunii È™i pe calea vieÈ›uirii duhovniceÈ™ti, a căror experienţă au avut‑o, la măsura cea mai înaltă, marii nevoitori ai „Athosului Nordului”.